Maxim. Aşteptări şi rezultate

Mi-a plăcut Maxim. Şi mi-ar plăcea să-mi placă iar.

Alexandru Maxim e un fotbalist cu un amplasament straniu în catalogul afectiv al publicului. El declanşează regrete printre microbişti şi cînd joacă, şi cînd stă pe tuşă. Indiferent dacă e titular […]

Mi-a plăcut Maxim. Şi mi-ar plăcea să-mi placă iar.

Alexandru Maxim e un fotbalist cu un amplasament straniu în catalogul afectiv al publicului. El declanşează regrete printre microbişti şi cînd joacă, şi cînd stă pe tuşă. Indiferent dacă e titular sau rezervă, sentimentul care-l însoţeşte e părerea de rău a asistenţei. Cînd îl vezi suflîndu-şi în pumni pe bancă, l-ai vrea pe teren. La zece minute după ce intră, l-ai dori înapoi pe bancă. Cu vreo trei ani în urmă, Alexandru Maxim se pregătea să devină o soluţie pe termen lung. Involuţia lui din ultima vreme îl recomandă astăzi doar ca pe un înlocuitor plauzibil al lui Cristian Tănase, ceea ce, la drept vorbind, nu înseamnă foarte mult. După cum nu-i deloc măgulitor să te cheme Maxim şi să joci aproape de pragul minim.

E de văzut totuşi ce anume explică decalajul tot mai mare dintre aşteptări şi rezultate în cazul lui Maxim. Iar aici trebuie consultat publicul. Fiindcă el, publicul, e cel care i-a fixat fotbalistului o ştachetă ambiţioasă. Trăind mereu iluzia unui Hagi reîntrupat, microbistul român a luat act de retragerea din fotbal a lui Mutu, de plafonarea lui Torje, de sărăcia de mijloace a lui Tănase şi de explozia tîrzie (mai bine zis, întîrziată) a lui Sînmărtean. Era nevoie, în aceste condiţii, de un nou-venit exersat în arta de-a livra jumătate din cît promite. Alexandru Maxim a ajuns la o naţională îmbrăcată în cenuşă, cu un selecţioner îmbufnat şi insensibil la dribling şi iniţiativă. A acumulat un capital de simpatie şi speranţă pe care ar fi putut să-l valorifice lejer, fiindcă privitorul român de meciuri e în continuare captivul mingicarilor cu bombeu, gleznă şi călcîi.

Mai mult, Maxim s-a mutat cu serviciul la Stuttgart, iar noi am simţit cu toţii nevoia să conchidem că talentul s-a cuplat, în fine, cu seriozitatea şi disciplina. Făcînd asta, am mai ridicat un pic ştacheta şi am aşteptat ca Maxim să devină certitudinea de care aveam nevoie. Or, Maxim ne-a păcălit şi a început să dribleze fotbalul în loc să-şi dribleze adversarii. Distanţa dintre aşteptările noastre şi rezultatele lui creşte în loc să scadă. Talentul riscă să i se sufoce sub pătura suficienţei. De cîteva meciuri încoace, e ceva profund superficial, dacă acceptaţi oximoronul, în felul lui de-a privi şi de-a juca fotbalul. Un plezirism vecin cu sfidarea. O mulţumire de sine păguboasă. O uşurinţă a gesturilor proaste (vezi cartonaşul de vineri) care-i sabotează zestrea.

Faţă de ziua cînd l-am văzut prima oară, Alexandru Maxim şi-a păstrat privirea deschisă, replica isteaţă şi vocea plăcută. Nu-i rău. E totuşi insuficient.