Ciupiţurcă, bozgorimea şi fiorul naţional

Ciupitativul rămîne modul verbal preferat al naţionalei „O ţară cu mîna la inimă.” Asta stă scris pe programul meciului România-Ungaria pe a cărui copertă un suporter vopsit pe faţă şi înfăşurat în steag îşi ţine palmele la piept. Pe o […]

Ciupitativul rămîne modul verbal preferat al naţionalei

„O ţară cu mîna la inimă.” Asta stă scris pe programul meciului România-Ungaria pe a cărui copertă un suporter vopsit pe faţă şi înfăşurat în steag îşi ţine palmele la piept. Pe o bulină de pe aceeaşi copertă se poate citi recomandarea: „Cînd se aude imnul, să arătăm că sîntem o ţară”. Ce deducem de aici? Că după imn putem să ne comportăm oricum. Să fim un trib, o adunătură, o populaţie. Cît timp solemnitatea de conjunctură e respectată, nu avem ce să mai cerem – iată mesajul. Prin urmare, întreb, îndurerat de această obsesie a mimării: dar după ce se termină imnul ce facem? Ne ascundem în peşteri? Plecăm la vînătoare cu ghioaga pe umăr? Urlăm la lună, în plin delir de licantropie? E  suficient dacă arătăm că sîntem o ţară timp de treizeci de secunde? Nu e mai bine ca, în loc să „arătăm că sîntem” o ţară, să fim pur şi simplu o ţară? Zi de zi şi an de an?

„O ţară cu mîna întinsă, cerşind un strop de fotbal”. Asta ar trebui scris pe coperta următorului program de meci. Însă pentru aşa ceva, cei care se ocupă de protocolul naţionalei ar trebui să aibă o autoironie de care nu pot fi totuşi suspectaţi. Naţionalei i s-a cerut, pe toate tonurile, să renunţe la prudenţa şi la zgîrcenia din alte meciuri, să atace, să aibă entuziasm, să profite de şubrezenia adversarului şi mai ales să evadeze din fotbalul ciupelii. Inutil, după cum s-a văzut. Ciupitativul rămîne modul verbal preferat al naţionalei, ceea ce înseamnă că selecţionerul nostru ar trebui să se cheme Ciupiţurcă. În felul ăsta, am accepta mai uşor realitatea că un portar de 38 de ani n-a fost testat nici măcar cu un şut mai acătării. Că diverşi fotbalişti au fost puşi să joace în zone unde n-au ce să caute. Că logica rezultatului util a crispat în loc să impulsioneze. Şi că rezultatul a fost un fotbal steril, plicticos şi frustrant.

E adevărat, ne-am priceput să dăm curs îndemnurilor. Chiar de la imnuri, după cum am fost sfătuiţi. Am huiduit imnul Ungariei şi am poftit bozgorimea afară din România, ospitalieri cum ni s-a dus vestea. Am aruncat cu tot felul de lucruri pe gazon şi spre galeria maghiară. Am arătat uneori ca o gloată în care clocoteşte ura. Ne-am asigurat că, la meciul viitor de acasă, o să auzim imnul acela rock într-o tăcere de mormînt, fiindcă în mod normal vom juca fără spectatori. Am mai dovedit o dată că nu ştim să distingem între adversar şi duşman. Ne-am comportat cum au vrut diverşi manipulatori care, de decenii încoace, trăiesc din traficul cu şovinism şi xenofobie. Ce ziceţi, am arătat ca o ţară?