Karaoke cu banană şi Grivei

Nu putem arăta decent în lume cînd arătăm urît la noi acasă.

Se spune despre kitsch că ar fi copilul cu handicap al artei. Există şi oameni care văd în el un erzaţ cu pretenţii, un surogat încălzit de gîndul […]

Nu putem arăta decent în lume cînd arătăm urît la noi acasă.

Se spune despre kitsch că ar fi copilul cu handicap al artei. Există şi oameni care văd în el un erzaţ cu pretenţii, un surogat încălzit de gîndul aventurii. Kitsch-ul e ubicuu, iar omniprezenţa lui vine dintr-o formă de impostură căreia nu poate nimeni să-i pună căpăstru. Astăzi mai mult ca oricînd, kitsch-ul dezvoltă instincte de colonist stimulate de apatia noastră, de lejeritatea cu care îngăduim anemierea propriei exigenţe. Aşa stînd lucrurile, e firesc ca la un moment dat kitsch-ul să devină şi chiriaş al fotbalului din România. Filozofia contrafacerii nu-şi permite să ocolească tocmai ţinutul acesta îngăduitor, care pare guvernat în spiritul rabelaisian al thelemiţilor, pe a căror abaţie stătea scris „Fais ce que voudras” („Fă ce-ţi place”).

Întîlnirea dintre kitsch şi Liga 1 a dat naştere fotbalului karaoke. A unui fotbal mimat tot mai stângaci, a unui fotbal plin de note false, a unui fotbal plămădit în mediocratura care-a luat în stăpînire atîtea şi-atîtea domenii. Disecarea gesturilor golăneşti sau stranii de la Chiajna sau Cluj nu se explică doar prin apetenţa naţională pentru gaura cheii, ci şi prin lipsa de contur a meciurilor. Să fim sinceri, măcar acum. Sîntem oare în acest fotbal karaoke doar fiindcă vorbim mai mult decît jucăm? Nici vorbă. Sîntem aici şi fiindcă diferenţa dintre ce se joacă la noi şi ce se joacă în Anglia, Germania sau Spania e diferenţa dintre „Stairway to Heaven” cîntat de Led Zeppelin şi acelaşi cîntec masacrat într-un bar karaoke de un tînăr care-şi serbează ziua de naştere.

Într-un fotbal serios, aruncarea unei banane spre un jucător ar fi fost pedepsită sec şi rapid. Într-un fotbal serios, oameni ca Marian Rada sau Cristian Dulca ar fi tăcut în loc să cauţioneze o mîrlănie. Într-un fotbal serios, amendarea unui suporter pentru „jigniri aduse organului canin” ar fi fost o probă de umor, nu o mostră din absurdul de zi cu zi. Însă fotbalul nostru e oricum, numai serios nu. E fotbal karaoke, e fotbal playback, e fotbal zoobotanic (cu banană şi Grivei), e fotbal de avarie. Se joacă steril, împotmolit, fără orizont şi fără spectatori. Restanţele aşa-ziselor talente cresc de la o ratare la alta, de la un chef la următorul. Cînd o emisiune despre fotbal ajunge să fie mai bună decît meciul de care se ocupă, e trist. Tot căutînd miezul din nuca seacă, ne refugiem în glumiţe, în analize mai mult sau mai puţin avizate, în studiouri şi platouri. Ne risipim în detalii de prisos, ne legăm soarta de mize meschine. Iar cînd ieşim din ograda naţională şi dăm peste un adversar mai legat, mîncăm bătaie şi căutăm vinovaţi.