Totti sopra tutti

Paradoxal, îmbătrînirea lui Totti arată ce greu îi va fi Romei fără el.

Impresiile par uneori mai credibile decît realitatea. Iar impresia de la meciurile Romei pe „Olimpico” e de dictatură. Atîta doar că dictatura ţine strict de afecte. Francesco […]

Paradoxal, îmbătrînirea lui Totti arată ce greu îi va fi Romei fără el.

Impresiile par uneori mai credibile decît realitatea. Iar impresia de la meciurile Romei pe „Olimpico” e de dictatură. Atîta doar că dictatura ţine strict de afecte. Francesco Totti e tiranul necesar, despotul indispensabil, asupritorul implorat de supuşi să nu abdice. Stăpîneşte peste un ţinut din care nu pleacă nimeni şi unde are voie să-şi facă rost oricine. Are un contract de exploatare a publicului, cu posibilitate de prelungire. Pînă cînd? Pînă cînd va dori. Nimeni nu pune problema meciului de pe urmă. Dacă Totti îşi va propune să se fosilizeze pe teren, lumea îl va aclama. Dacă va refuza să predea tricoul, la fel. Trebuie să fii analfabet emoţional ca să-l întrebi dacă mai rezistă, dacă mai poate, dacă mai are rost să joace. Nu asta e menirea lui în anul de graţie 2014.

Şi care-ar fi totuşi menirea? Nu se poate răspunde la aşa ceva fără derapaje lirice. Francesco Totti face figură de garant şi girant mai mult decît de conducător de oşti. Fetele care ridică pancarte cu „No Totti, no party” nu sînt vampe nocturne şi sirene cu rază scurtă de acţiune. Ele fac parte dintr-un joc de oglinzi în care fiecare partener – public şi echipă – a ţesut nişte strategii ale seducţiei. Totti nu mai intră pe teren ca să fie decisiv, ci pentru ca fotbalul Romei să obţină certificatul de omologare din peluză. Fiindcă el, Totti, de-acolo vine, de peste gard, din locul unde flutură steagurile în bătaia imnului lui Venditti. Înainte de-a duce un adult aparent responsabil, pe Carlo Zampa, dincolo de geamandura istericalelor sacadate după marcarea unui gol, Totti a plîns şi a rîs la un loc cu ceilalţi ragazzi din galerie.

Cine se uită la un meci pentru delicii tactice sau cu ochiul pragmatic al rezultatului nu va găsi noimă prezenţei lui Totti pe teren. Nici sîmbătă, cu Fiorentina, Totti n-a făcut vrăji. Ştim că, de la o vreme, îi sare ţandăra, forţează faulturi, uneori le mai şi comite. Dar după ce iese din teren rămîne acolo un gol pe care schimbarea, oricît de inspirată, nu-l acoperă. Pentru că Totti nu e un fotbalist care îndeplineşte, mai bine sau mai rău, sarcini de joc. Chipul lui nu e o simplă emblemă a fidelităţii. Totti asigură cimentul care fixează relaţia echipei cu plătitorul de bilet cum poate doar Steven Gerard o mai face la ora asta. Şi vine o vreme, un moment de taină subtilă, cînd antrenorul împinge cît colo parametrii, statisticile şi coloanele de cifre care-i spun „fără Totti”. E clipa cînd prin faţa ochilor îi joacă provocarea destinului, iar în urechi i se toarnă, de sus, din înaltul tribunei, şampania imnului.