Alibiul Lahoz

Un arbitru a arătat cum se comportă curajul în prezenţa fricii

Ce-a făcut Antonio Miguel Mateu Lahoz sîmbătă seara la Màlaga-Athletic Bilbao iese din conturul unui arbitraj prost. Contrar aparenţelor, Mateu Lahoz nu s-a comportat ca un găzdar grijuliu, ci […]

Un arbitru a arătat cum se comportă curajul în prezenţa fricii

Ce-a făcut Antonio Miguel Mateu Lahoz sîmbătă seara la Màlaga-Athletic Bilbao iese din conturul unui arbitraj prost. Contrar aparenţelor, Mateu Lahoz nu s-a comportat ca un găzdar grijuliu, ci ca un om speriat de consecinţele propriului curaj. Pînă la golul refuzat lui Iraizoz şi la penaltyul nedat lui Athletic, Mateu Lahoz a luat – tot spre final de meci – două decizii împotriva gazdelor, la care alţii poate că nu s-ar fi încumetat. El i-a eliminat pe Duda pentru măgărie şi pe Antunes pentru violenţă, în mijlocul unei La Rosaleda de pe care sărise capacul. Dacă meciul s-ar fi terminat în minutul 90, Mateu Lahoz ar fi primit elogii în presă şi ar fi fost dat exemplu de probitate în condiţii de stres, risc şi presiune. Numai că fotbalul are uneori – ca viaţa însăşi – obiceiul de-a rîde, înfundat sau hohotitor, tocmai de cei care se cred stăpîni pe situaţie.

În minutul 90, asupra lui Mateu Lahoz a prins să se întindă umbra propriei corectitudini. E straniu felul cum virtutea se preschimbă în balast, dar asta numai pentru chibiţi, diletanţi şi şuetişti. Pentru cine a dansat măcar un  minut pe buza vulcanului, nici o schimbare nu mai miră şi nici un gest nu mai contrariază. Se vor găsi, fără îndoială, psihologi care să explice în jargon fuga de sine a lui Mateu Lahoz. Deocamdată însă, ochiul profanului din fotoliu surprinde o fizionomie pe care îndoiala şi frica se pregătesc să semneze o alianţă cu valabilitate de şase minute. Mateu Lahoz îşi dă seama că hotărîrile lui perfect justificate o pot prăbuşi pe Màlaga (în care mulţi văd oricum o viitoare retrogradată) încă din prima etapă. Iar atunci, prins între ciocanul nedreptăţii şi nicovala regretului, răsuceşte soarta meciului ca orice cîrpaci din Flămînzi sau Bulbucata: văzînd ceva cînd nu era de văzut nimic şi nevăzînd un penalty cît casa.

Probabil că Mateu Lahoz va fi pedepsit pentru arbitrajul de sîmbătă. Aşa ar fi drept, aşa ar fi normal. Partea neplăcută e că prestaţia lui se poate transforma în alibi pentru toţi cei care comit boroboaţe, măsluiesc sau intervin în respiraţia unui meci. Inclusiv pentru arbitrii români, care au astfel şansa de-a deveni actanţi într-un paradox picant: cînd îi compari între ei sînt slabi, corupţi sau malefici, pe cînd raportarea la anumiţi omologi de-afară îi transformă în făpturi virginale şi conştiinţe de bronz. Dacă fotbalistul român n-are cum să fie pus alături de cel spaniol, arbitrajul românesc cîştigă prin comparare. Ceea ce nu e totuşi o veste bună. Dimpotrivă!