Dunga, vară fierbinte
În tinereţea mea a rulat la TV serialul „Lunga vară fierbinte” În fotbal şi nu numai, naveta între „providenţial” şi „neisprăvit” e monedă curentă. Azi îmbraci haina eroului, mîine eşti o scursură. Azi te scalzi în glorie, mîine te îneci […]
În tinereţea mea a rulat la TV serialul „Lunga vară fierbinte”
În fotbal şi nu numai, naveta între „providenţial” şi „neisprăvit” e monedă curentă. Azi îmbraci haina eroului, mîine eşti o scursură. Azi te scalzi în glorie, mîine te îneci în lături. E o montagne-russe plină cu pasageri pentru care hrana zilei e incertitudinea. Ambrozia şi cucuta stau în cupe alăturate, despărţite de caloriile succesului. Iar dansul cu schimb de locuri în care adoratul devine libarcă şi invers a cuprins şi Brazilia. Şefii fotbalului de-aici au uns noua instanţă salvatoare, avînd grijă ca în prealabil să-şi extirpe memoria. Altfel, sînt greu de explicat motivele pentru care alesul a fost Carlos Dunga. Gilmar Rinaldi şi grupul lui de amici nu au dat, în serafica lor existenţă, peste vorba lui Santayana, după care oamenii care-şi uită trecutul sînt condamnaţi să-l repete.
Carlos Dunga s-a dovedit un închizător de nădejde şi un căpitan hotărît al Braziliei care a cîştigat Cupa Mondială din 1994. Acelaşi Carlos Dunga a fost un antrenor fără har, care a ratat ţinta la CM din 2010 după un şir de opţiuni care-au contrazis esenţa fotbalului brazilian. Cînd le servești oaspeţilor apă plată în loc de cocktail tropical, te poţi aştepta la mustăciri. „Nu vînd vise”, s-a disculpat Dunga deunăzi, înainte să aibă cineva timp să-l învinovăţească de ceva. Nimeni nu l-a bănuit pe Dunga de comerţ cu oniricul. Dimpotrivă, motivele de contestare ţin de fermitatea cu care Dunga a suprimat plăcerea jocului. În loc de cafea, Dunga a deschis punga cu nechezol şi a pretins extaz din partea asistenţei. Trist dribling, proaste consecinţe. Captivă a pavlovismului papilar, asistenţa a strîmbat din nas şi a mutat ceaşca mai departe, spre colţul mesei.
Scolari, zeul de la CM 2002, e acum sinonim cu eşecul. Dunga, eşecul de la CM 2010, e acum numele speranţei. Cum să-i spunem acestei reapariţii pe banca naţionalei? Dezinteres pentru trecut? Inadecvare? Numire pe pile? Încă nu e clar. Cert este că Dunga are de luptat întîi şi-ntîi cu propria imagine de-acum patru ani. Atunci el a făcut din Brazilia un detaşament de fotbal muncitoresc, din care ghiduşia şi exoticul au fost izgoniţi cu pietre. În prezent, i se dă pe mînă o echipă pe care s-o preschimbe în diamant şi instrument de vrăjire. Dunga trebuie să bată Europa şi Brazilia în lung şi-n lat ca să scoată la iveală ceva comparabil măcar pe departe cu garnitura din 2002. Şi ca să şteargă amintirea icoanelor de avarie Fred şi Jo. E de aşteptat în mod realist aşa ceva de la un om care a abordat CM din Africa de Sud lăsîndu-l acasă pe Ronaldinho?