Exilaţi la ei acasă
Rapid s-a abandonat unei ocupaţii perdante: pîndirea miracolelor
Din cearcănele lui Marian Rada curge şi decurge corpul unui suferind. Rada practică un soi de hipnoză motivaţională prin care îşi împinge jucătorii pe teren. Încă o zi, încă un meci, încă […]
Rapid s-a abandonat unei ocupaţii perdante: pîndirea miracolelor
Din cearcănele lui Marian Rada curge şi decurge corpul unui suferind. Rada practică un soi de hipnoză motivaţională prin care îşi împinge jucătorii pe teren. Încă o zi, încă un meci, încă o perfuzie cu speranţe. Însă ce se întîmplă la Rapid nu mai are de mult legătură cu fotbalul şi clasamentele. Lucrurile au intrat în altă zonă, unde ştiinţa pregătirii şi talentul jucătorilor nu mai fac două parale. Totul a devenit o chestiune de etica şi demnitatea muncii. O problemă de supravieţuire, de potolire a foamei şi abia apoi de onoare. În Giuleşti a ajuns să se glumească şi să se surîdă trist, iar ăsta e un barometru care vesteşte urgii. Plutind pe un ocean de incertitudini, Rapid s-a abandonat unei ocupaţii pe care-o ştie din capul locului perdantă: pîndirea miracolelor.
Tribuna oficială a stadionului a devenit decor de tragicomedie. Totul se consumă în cheia prezumtivului: „Massone ar putea să preia echipa mîine”, „Ze Maria ar putea să antreneze Rapidul de săptămîna viitoare”, „X ar putea să investească două milioane”, „Y ar putea să repare copertina, ca să nu mai plouă peste oaspeţii aduşi la bîlci”. „E Crespo, ba nu, nu e Crespo, dar ar fi putut fi.” Bun venit în zodia ipotezelor fără număr şi temei. Tragicomedia se transformă în carnaval burlesc. Orice necunoscut observat că duce mîna la buzunar, fie şi pentru a scoate o batistă, e bănuit de intenţii investiţionale. Prin faţa asistenţei se perindă aspirant după aspirant la faima unei glorii de-o zi. Simplul fapt că nişte urgisiţi văd în tine întruparea providenţei te face pesemne să te simţi important, îţi pansează eul rănit în cine ştie ce alte lupte ale vieţii.
E sesiune deschisă. Examenul pentru postul de izbăvitor nu se dă într-o zi anume. Oricine vrea un pic de atenţie face o vizită în Giuleşti, anunţă intenţii generoase, spune două fraze de complezenţă, afişează o mină misterios-preocupată şi pe urmă se suie în avion. Pîndaşii miracolelor stau mai departe cu ochii mijiţi, căznindu-se să vadă de unde ar putea sosi următorul agent al mîntuirii. Între timp, găurile din acoperiş se înmulţesc, iar comerţul cu iluzii deraiază în sarcasm. Masonul lasă locul Massone-lui, a mai trecut pe-aici şi un şeic, s-ar putea să ajungă şi-un milk-shake, e loc pentru toţi. Să rîdem? Am putea s-o facem, dar am da cu oiştea-n gard. Sînt cazuri cînd hazul de necaz nu mai e paliativ, ci lopată de mormînt. Iar situaţia Rapidului e oricum, numai amuzantă nu. Rapidul trăieşte exilat în propria locuinţă. Tocmai el, care cînta „Sîntem peste tot acasă”.