Poggio Alto, loc de consolare

Ce an doare mai mult în Brazilia, 1950, 1982 sau 2014?

Brazilia a ştiut mereu să rîdă şi să plîngă. Iar publicul s-a priceput să-i răspundă. Brazilia a prelungit la Cupa Mondială acele deprinderi ale vieţii de zi cu zi […]

Ce an doare mai mult în Brazilia, 1950, 1982 sau 2014?

Brazilia a ştiut mereu să rîdă şi să plîngă. Iar publicul s-a priceput să-i răspundă. Brazilia a prelungit la Cupa Mondială acele deprinderi ale vieţii de zi cu zi care i-au adus renumele de campioană a excesului. Ea a intrat de fiecare dată în competiţie pudrată de gloria favoritului. S-a bucurat de o mitizare frenetică din partea presei, care a silit-o să se arate în postura unui magician itinerant, dispus să-şi farmece auditoriul oriunde şi oricînd. Încă de pe vremea lui Ademir, şi cu atît mai mult după 1958, Brazilia a însemnat fotbal vrăjitoresc şi generos. Şamani ai bombeului, fachiri ai driblingului scurt şi solomonari ai ploilor de un-doiuri au surîs mereu de pe afiş, chemînd lumea la artificii şi focuri bengale. Indiferent dacă a fost a lui Feola sau Zagallo, a lui Coutinho sau Pareira, Brazilia s-a comportat întotdeauna ca un garant al showului.

Şi, cum spuneam, a rîs sau a plîns. A fabricat idoli pe bandă rulantă, printre care a strecurat, ici-colo, cîte-un bufon sau un gafeur. S-a scăldat în entuziasmul şi iubirea unei lumi care a vrut mereu un nou Garrincha, un al doilea Pelé sau măcar o copie rezonabilă după Romario, Ronaldo sau Ronaldinho. A luat cinci Cupe Mondiale şi a trăit în delir. A pierdut de mai multe ori decît a cîştigat şi a fost îmbrăţişată de un ocean de oameni înlăcrimaţi. Oameni dispuşi să se sinucidă pentru o ratare. Singura reacţie pe care naţionala de fotbal a Braziliei n-a suscitat-o pînă azi a fost ridiculizarea. Acum, după ce Brazilia 2014 s-a dovedit un eşec izvorît din misticism de peluză, infatuare, criză de idei şi selecţie proastă, lucrurile au migrat în registrul parodic.

Există totuşi speranţa consolării pentru Brazilia lui Jo, Fernandinho, Hulk şi Fred? Se pare că da. În inima Toscanei, unde poţi oricînd să mori de frumuseţe şi extaz, există o pensiune a lui Luigi Pelaggi, dar mai ales a lui Paolo Rossi, călăul Braziliei din 1982. Povestea spune că, la un moment dat, o familie de brazilieni a poposit la Poggio Alto. Capul familiei a dat cu ochii de Rossi, i-a luat autograful şi l-a tîrît într-un vîrtej de aduceri aminte despre acel 2-3 de la CM din Spania. Mişcat şi vrînd să instituie o compensaţie simbolică, Rossi l-a rugat să se considere, cu familie cu tot, invitatul lui la pensiune. Senon e vero e ben trovato, spun italienii. Oricum, cînd Scolari şi jucătorii lui nu vor mai suporta să fie luaţi peste picior, le va rămîne şansa unei excursii în Toscana. S-ar putea ca resursele de empatie ale lui signor Paolo să nu se fi epuizat.