Mondialul meu

Cu trei zile înainte de startul Cupei Mondiale, o amintire.

Fiecare om ratează contemporaneitatea unei mari echipe. Şi fiecare îşi dă seama că dilatarea sacului cu amintiri îi dovedeşte duios îmbătrînirea. Unii l-au văzut pe Schiaffino, alţii nu l-au prins […]

Cu trei zile înainte de startul Cupei Mondiale, o amintire.

Fiecare om ratează contemporaneitatea unei mari echipe. Şi fiecare îşi dă seama că dilatarea sacului cu amintiri îi dovedeşte duios îmbătrînirea. Unii l-au văzut pe Schiaffino, alţii nu l-au prins nici măcar pe Baggio. Unii au vibrat la isprăvile lui Piola, Fritz Walter sau Puskas, altora Zidane le pare o creatură ieşită din jurasicul fotbalului, iar de Neeskens nici n-au auzit. Vîrsta e, după caz, aliat, duşman sau alibi. O scriu fără să-mi dau seama în ce raport mă aflu cu propria vîrstă. În mod sigur nu sînt tînăr, cîtă vreme nu mă pot opri să filtrez  nostalgic Campionatul Mondial. Mă uit în urmă şi-mi vin în minte cîţiva fotbalişti uriaşi pe care i-am sorbit din ochi: Bobby Charlton şi Eusebio, Beckenbauer şi Rivera, Tostao şi Cruyff, Rep şi Bettega, Maradona şi Platini, Geaici şi Deyna, Overath şi Blohin, Cubillas şi Banks. Plus alţi o sută. Dar poate că nu sînt nici bătrîn, din moment ce-mi planific noi şi noi Cupe Mondiale, spre a vedea ce vine după Oscar, Januzaj şi Mateo Kovaci?

Cu poezia lui aspră şi totuşi patetică, fotbalul te obligă mereu să alegi. Nu eşti bărbat dacă n-ai o preferinţă netă, o echipă în care să-ţi fi pus toate nădejdile şi care, chiar dacă n-a triumfat, să-ţi fi suit mîndria pe Everest. Echipa mea e Brazilia 1982 – fără şovăire, cea mai elegantă şi mai romantică garnitură de cînd e lumea lume. O orchestră de inocenţi rătăciţi într-o bucurie fără ţărm, chiar şi răpusă de Italia lui Rossi. O formaţie care părea să ceară iertare cînd îi ieşeau doar goluri splendide. O gaşcă de băieţi veseli, obsedaţi de pase cu călcîiul, preluări fanteziste, un-doiuri şmechere, driblinguri de plajă, filigran şi şuturi balistice. O trupă care – ştiţi formula – a pierdut Cupa, dar a cucerit lumea.

Profitaţi de YouTube, căutaţi un pic şi o să-i găsiţi. Strînşi într-o buclă a timpului, dansînd exuberant şi jucînd cu o voioşie care doar pe Ronaldinho l-a mai cutreierat aşa. Alergînd gracil ca nişte ciute. Lovind mingea cu o delicateţe ironică, de parcă ar fi vrut să-i imprime efecte încă nedescoperite. Amintiţi-vă de foarfeca lui Zico în comedia cu Noua Zeelandă, de lobul lui Éder peste scoţianul Rough, de samba lui Junior, de pasele lui Socrates, de trasoarele lui Falcao, de detenta lui Oscar! De miriapodul galben-albastru care saluta fiecare gol ca o floare mobilă. De surîsul îngăduitor al lui Telê Santana. Prindeţi-i pe toţi măcar un pic la butoniera sufletului. Şi nu vă mai gîndiţi la Neymar, Aguero şi Reus. O să aveţi timp de joi încolo.