Secunde şi săruturi

Cum poţi avea un meci oribil şi o zi fabuloasă?

Între graţie şi graţiere distanţa e de două litere şi patru ani. Pe 11 iulie 2010, imediat după încleştarea cu Olanda, Iker Casillas, proaspăt campion mondial, a sărutat-o, cu o […]

Cum poţi avea un meci oribil şi o zi fabuloasă?

Între graţie şi graţiere distanţa e de două litere şi patru ani. Pe 11 iulie 2010, imediat după încleştarea cu Olanda, Iker Casillas, proaspăt campion mondial, a sărutat-o, cu o planetă de martori, pe Sara Carbonero. A fost graţia. Pe 24 mai 2014, acelaşi Iker Casillas, cu aceeaşi planetă de martori, l-a pupat pe obraz pe Sergio Ramos, care tocmai egalase în Real-Atletico. A fost graţierea. (Filmul meciului conţine şi alte clipe tandre, consemnate după finalul finalei, dar nu-i vreme de insistat asupra lor.) Aşezate sub lupă, cele două izbucniri seamănă destul de puţin. În faţa Sarei, Iker Casillas a fost cavalerul întors teafăr din luptă, amorezul în care gîlgîia dorinţa unui gest explicit. În faţa lui Ramos n-a mai apărut un erou dilatat pe ecranele minţilor noastre, ci un supravieţuitor întors de la groapă. Un sinucigaş oprit de o mînă salvatoare cu o secundă înaintea saltului de pe pod.

Dar oare merită Casillas atenţia pe care ar trebui în mod normal s-o revendice Ramos, Marcello sau Di Maria? O parte dintre cei care au citit „Sentimentul unui sfîrşit” de Julian Barnes ar spune că da. De ce? Fiindcă stă pitit acolo un mic dialog despre istorie. Un elev declară, cu emfaza teribilistă a adolescenţilor, că „istoria se compune din minciunile învingătorilor”. Profesorul adaugă ironic: „Totul e să ţii minte că se compune şi din autoamăgirile învinşilor”. În cîteva zeci de secunde, Casillas s-a trezit din lazaretul învinşilor în plin ospăţ al învingătorilor. Viaţa şi destinul lui sportiv au basculat ca într-un thriller. În minutul 92 lumea îi plîngea de milă şi-l îndemna, cu jena pe care-o încerci în faţa miturilor umane, să iasă din scenă, să nu mai destrame vise, ambiţii şi încasări. În minutul 93, mareea albă din tribună acoperise pocinogul şi cînta exaltată.

Într-o finală cu o asemenea temperatură, felul cum pune Casillas ştampila recunoştinţei pe obrazul lui Ramos nu poate fi trecut la diverse. Şi asta din cîteva motive. Fiindcă Roland şi Olivier au, iată, urmaşi, în acest cîmp de luptă pe nume Estádio Da Luz, unde în locul lui Charle(magne) apare Carlo (Ancelotti). Fiindcă Iker Casillas fusese sanctificat demult în mentalul suporterilor şi nu se făcea ca tocmai el, sfîntul, să piardă marele meci din cauza unei gafe cît un păcat. Fiindcă sfinţilor nu le stă bine rezerve. Şi fiindcă în turul semifinalei cu Bayern, la un şut al lui Goetze pe care stătea scrisă o nouă condamnare la eşec, el, zăbăucul de alaltăieri, a întins o mînă ca o aripă care ocroteşte.