Povestea cavalerului muncitor

După retragerea lui Javier Zanetti, curtoazia fotbalistică pierde un ambasador.

Veșnicia, a spus un poet, înseamnă o infinitate de virgule și nici un punct. Veșnicia în fotbal e o convenție care acoperă, în cel mai bun caz, două decenii. Pe […]

După retragerea lui Javier Zanetti, curtoazia fotbalistică pierde un ambasador.

Veșnicia, a spus un poet, înseamnă o infinitate de virgule și nici un punct. Veșnicia în fotbal e o convenție care acoperă, în cel mai bun caz, două decenii. Pe urmă, ca într-un trucaj stîngaci, eroul drapat în stofa tinereții eterne atinge linia orizontului cu mîna. Iluzia se destramă și totul devine protocol sau statistică, spectacol festiv sau contabilitate. Și sîmbătă seară, la ultima apariție a lui Javier Zanetti în tricoul lui Inter Milano, s-a întîmplat la fel. Pe lîngă aplauze, roiuri de cifre i-au însoțit alergarea, fiindcă în aproape douăzeci de ani la Milano Zanetti a avut timp să doboare multe recorduri, chiar dacă nu asta și-a propus. Dar ce și-a propus, de fapt, Javier Zanetti la Inter? Nu se poate ști cu precizie. Se poate vedea ce a izbutit: să confirme intuiția unui patron (Moratti) și a unui mit (Facchetti), să preia ștafeta de la un fundaș-emblemă (Bergomi) și să împrăștie în jur autoritatea potolită a celor care sînt recunoscuți drept șefi fără s-o ceară. E mult? Pentru cineva lipsit de zestrea starului poleit cu aur, e enorm.

Fiecare longeviv din fotbal are o ștampilă a lui. Totti înseamnă talentul împletit uneori cu orbirea și revolta, Baresi a fost înțelepciunea, Maldini, elanul necenzurat de vîrstă, Puyol, recursul la plete ca la un certificat de tinerețe, Giggs, dorința de-a răzbuna la club neîmplinirile de la națională. Ștampila lui Javier Zanetti a fost fotbalul privit ca muncă serioasă, zilnică, fără a fi silnică. Zanetti n-a avut talentul lui Roberto Carlos sau maiestuozitatea lui Hierro. Dar a fost cavaler pe teren, profesionist pînă în vîrful unghiilor și n-a umblat niciodată cu jumătăți de măsură. Nu i-a dat vreodată prin gînd să trișeze. Să dribleze, da, uneori. Să păcălească, niciodată. A fost un fel de Nedved al apărării, un om care, la fiecare incursiune cu mingea la picior, a dat impresia că mulțumește sorții fiindcă i-a convertit plăcerea în serviciu.

Sîmbătă seară, camerele TV au fixat ochii lui Zanetti și ridurile înconjurătoare, doar-doar or descoperi izvorul unei lacrimi. În două-trei rînduri Zanetti a dat impresia că nu se mai poate abține, dar de fiecare dată bărbia și-a reprimat tremurul și obrajii au rămas uscați. Au plîns, în schimb, alții: Palacio pe teren, suporterii în tribună. Fiecare dintre ei și-a amintit de vorba poetului și a repetat-o ca pe o mantră. Iar pe urmă fiecare dintre ei și-a dat seama că virgula e, în fond, un punct din care curge o lacrimă.