Chiar totul se plăteşte?

După Astra-Concordia, pentru înfiinţarea unui Oficiu de Protecţie a Consumatorului de Fotbal românesc

Fotbalul românesc şi limba română au cel puţin un lucru în comun: îndură batjocură după batjocură. Două domenii în care-ar trebui să explodeze talentul gîfîie sub cizma […]

După Astra-Concordia, pentru înfiinţarea unui Oficiu de Protecţie a Consumatorului de Fotbal românesc

Fotbalul românesc şi limba română au cel puţin un lucru în comun: îndură batjocură după batjocură. Două domenii în care-ar trebui să explodeze talentul gîfîie sub cizma unor torţionari aflaţi mereu în căutare de noi suplicii. La fel ca limba, fotbalul e un martir disponibil. Călcat în picioare, transformat în corvoadă, sluţit fără jenă. Nu poţi să te consolezi la nesfîrşit cu vorbele şi rîndurile lui Nabokov, Galeano, Horny, Camus, Camil Petrescu sau Joyce despre fotbal. Şi e inutil să speri că lucrurile vor ieşi de sub streaşina mediocrităţii. Flecăreala neostoită, ciupeala, vocaţia alibiului, simulările şi arţagul fac din fotbalul ăsta un  rai al nechemaţilor. Rar trece o zi fără să vezi impostura la lucru. Iar în România impostura lucrează pe bază de contract şi nu se lasă dislocată fără despăgubiri.

Astra Giurgiu-Concordia Chiajna e un bun exemplu de zeflemea sistematizată. Lume puţină, apatie densă, fotbal schilav. Ce joacă locul doi din campionatul românesc (omologul Romei, al lui Chelsea, al Realului sau al Borussiei Dortmund) seamănă cu o zi de noiembrie în Ţara Galilor. Florin Marin a adus la echipă ceea ce Daniel Isăilă încercase să alunge: o mohoreală vecină cu depresia. Totul e previzibil, insipid şi trist. Te uiţi şi-ţi pare rău că nu există un Oficiu al Protecţiei Consumatorului de fotbal românesc. Sigur, Astra nu e prima echipă căreia Florin Marin îi impune un fotbal încruntat şi lînced. El a dovedit în timp o anume vocaţie a ofilirii căreia, iscusiţi cum ne ştim în ale cosmeticii, îi spunem pragmatism. Şi n-aş spune că a izbutit să-i scape de blazare şi suficienţă pe răsfăţaţii aduşi pe bani frumoşi ca să joace fotbal urît.

Dimpotrivă. Cînd rămăsese un sfert de oră de joc, Budescu şi Alibec au luat-o agale spre vestiar, semn că sfîrşitul meciului îi interesa la fel de mult ca misterele eleusine sau contracepţia în Vanuatu. Dacă un spectator ar fi avut reacţia asta, ar fi fost de înţeles, după un meci în care au existat mult mai multe cartonaşe decît faze şi în care, ca de obicei, lui Lucian nu i-a fost Rusandu să arbitreze cum a arbitrat. Cînd însă două mofturi bipede se comportă aşa, te întrebi ce aşteptări poţi avea de la competiţia în sine. Şi de ce asemenea forme de desconsiderare trebuie plătite. Chiar merită Astra lui Florin Marin (şi altele ca ea) bani pentru ce oferă? N-ar fi mai normal să fie pusă la plată? Sau să fie remunerată simbolic? Într-o poveste veche şi frumoasă, un muşteriu îl plăteşte cu zornăit de bani pe hangiul care-l servise cu miros de friptură. Pînă la urmă, de ce n-am recupera şi noi înţelepciunea şi farmecul poveştilor?