Un viol aniversar

Cînd învingătorul ia totul, două vorbe despre învins.

„Arsenal got ArseAnaled.” „Să nu ne pripim să-l judecăm pe Wenger. E abia la meciul o mie pe banca lui Arsenal.” Cele două citate confirmă proverbul albionic şi alb-ironic care spune că […]

Cînd învingătorul ia totul, două vorbe despre învins.

„Arsenal got ArseAnaled.” „Să nu ne pripim să-l judecăm pe Wenger. E abia la meciul o mie pe banca lui Arsenal.” Cele două citate confirmă proverbul albionic şi alb-ironic care spune că e bine să te ferească Dumnezeu de ochiul şefului, de copita calului şi de zîmbetul englezului. Primul citat e al unui internaut amorezat nu de sexul anal, ci de virilitatea ţepoasă a lui Mourinho. Al doilea vine de la Gary Lineker, care nu şi-a pierdut ascuţimea după ce s-a retras din joc pe marginea lui. Împreună, citatele rezumă meciul de pe Stamford Bridge. Arsène Wenger s-a prezentat pentru o aniversare şi s-a trezit victimă a unui viol în grup. Arsenal s-a făcut ArseNUL, sub ochii unui om ce seamănă cu un director care-şi surprinde elevii fumînd în veceu. Un om cu distincţie de nobil constipat şi nas de parfumier gata să descopere iz de putregai pînă şi în catifeaua unui trandafir.

Nimic din ce-a jucat Arsenal sîmbătă n-o leagă de emblema de pe tricouri. Tunurile au scuipat ghiocei spre un zid. O echipă cu brandul croit pe forţă s-a împotmolit într-un fotbal rahitic. Arsenal e, nu de azi de ieri, o colecţionară de scoruri drastice şi în acelaşi timp obiectul unei nedumeriri: ce-i ţine împreună pe Wenger şi echipa? De ce nu se cutremură pămîntul după 1-6 sau 2-8 cu Manchester United, 1-5 cu Tottenham, 0-4 cu Milan, 3-6 cu Manchester City şi 0-6 cu Chelsea? E Wenger beneficiarul unei indulgenţe vecine cu idolatria din partea patronatului? I s-a confundat atît de mult prenumele cu numele echipei încît nimic nu mai poate desface legătura, nici măcar arsenicul atîtor prăbuşiri? Chiar atîta răbdare să existe faţă de un antrenor care riscă să comemoreze în 2015 un deceniu fără trofee?

Cum Arsenal Wenger va împlini optsprezece ani în septembrie, întrebările au rost. Longevitatea riscă să se transforme din record în povară. Şi există cîteva răspunsuri de un lirism aproape zaharos, deşi nu departe de adevăr, la aceste întrebări: Wenger şi-a conturat o personalitate de tată adoptiv al fotbaliştilor; Wenger are charismă; Wenger a făcut din Arsenal o echipă care, chiar dacă nu cîştigă, oferă un fotbal al noilor direcţii. Apare, fireşte, şi o explicaţie simplă a reculului: Arteta, Sanogo, Giroud şi ceilalţi de azi  nu se compară cu Henry, Overmars sau Bergkamp. Dar poate că argumentul decisiv pentru păstrarea lui Wenger nu priveşte nici vocaţia de constructor, nici modelul pedagogic livrat fotbalului, ci banii. Wenger e un manager cumpănit, care nu cheltuieşte excesiv şi nu vrea să amenajeze o vitrină cu superstaruri. Or, o asemenea calitate contează, mai ales într-un an de criză.