Ochii arhitectului

Xavi Hernandez a ajuns rezervă la Barcelona. Iar aceasta este o ştire care chiar are nevoie de un comentariu.

Paritatea a fost calculată demult, într-o formulă devenită clişeu: o imagine valorează o mie de cuvinte. Dacă e aşa, atunci în […]

Xavi Hernandez a ajuns rezervă la Barcelona. Iar aceasta este o ştire care chiar are nevoie de un comentariu.

Paritatea a fost calculată demult, într-o formulă devenită clişeu: o imagine valorează o mie de cuvinte. Dacă e aşa, atunci în locul acestui articol ar trebui aşezată o fotografie cu ochii lui Xavier Hernández i Creus, pe scurt Xavi, pus să observe de pe margine meciul Real Sociedad-Barcelona 3-1 de sîmbătă. Atît şi nimic mai mult. Dacă totuşi e nevoie şi de cuvinte, ele trebuie alese cu grijă, fiindcă, folosite neglijent, pot să jignească, să îndurereze, să pună sare pe rană şi paie pe foc. În cazul de faţă, pot chiar să facă deservicii imaginii la care se referă, să-i ştirbească frumuseţea tristă, să-i rupă misterul, să-i confişte inefabilul.

Cît despre Xavi, lăsat de Gerardo Martino pe bancă spre a-i face loc lui Song (o mişcare cu cîntec, nu?), el nu merită consolări şi lăcrămoşenii, ci doar o formă bărbătească de solidaritate. Inclusiv din partea cuiva care n-a ţinut şi nu ţine cu Barcelona. Dar căruia îi e imposibil să nu se încline în faţa valorii cuplate cu inteligenţa.

„Xavi este arhitectul nostru”, a declarat preşedintele Sandro Rosell în ianuarie, la o festivitate de premiere a mijlocaşului. După mai puţin de o lună şi jumătate, arhitectul e scos de pe şantier şi fixat în postura chibiţului. Aşa îl prind camerele televiziunii prin minutul 70 al meciului de alaltăieri. Operatorul rămîne lipit de ochii lui Xavi, în care pluteşte, preţ de trei secunde, o flotilă de nelinişti şi nedumeriri. Două pupile întreabă tăcut – nici ele nu ştiu pe cine. Două bile negre în care foşneşte blazarea cercetează terenul cu un amestec de neputinţă, curiozitate şi obidă. Arhitectul începe în sfîrşit să vadă că, din cauza unui inginer mai puţin priceput decît se credea, templul riscă să se dărîme. Miroase a praf, a praful în care sfîrşesc ideile neajutate să-şi ia zborul şi imperiile care au rîs cînd li s-au făcut prorociri funeste.

Şi totuşi, mai e ceva în ochii lui Xavi. Nu lumină, nu furie, nu dispreţ – altceva. O căutare, poate. Xavi se uită după Guardiola, după şeful de gaşcă ridicat dintre ei, care i-a cunoscut şi le-a vorbit atît de bine. Căci sudura afectivă creată atunci, osmoza aceea subtilă şi rezistentă, a dus la geometria fără cusur a jocului, nu doar antrenamentele, vizionările de DVD-uri şi celelalte ingrediente ale victoriei. Iar Barcelona paselor la milimetru, a jocului-laser, a unghiurilor-surpriză, a euforiei fără sfîrşit pare acum din altă lume. Xavi Hernández, arhitectul ei, stă pe margine, cu ochii inundaţi de mătasea amurgului. În privirea lui tocmai înfloreşte stupoarea, aşa cum se întîmplă cînd afli că, în fotbal, veşnicia nu durează mai mult de un deceniu.