Zeul, sfîntul şi mulţimea
Chiar și cînd stă în tribune, Maradona schimbă în bine jocul lui Napoli.
Nu-i deloc neobișnuit ca stadioanele din Italia să poarte nume desfinți. Într-o țară unde muzeele stau în biserici, religia e liberă să încapă sub copertina tribunelor. Sant’Elia din […]
Chiar și cînd stă în tribune, Maradona schimbă în bine jocul lui Napoli.
Nu-i deloc neobișnuit ca stadioanele din Italia să poarte nume desfinți. Într-o țară unde muzeele stau în biserici, religia e liberă să încapă sub copertina tribunelor. Sant’Elia din Cagliari, San Nicola din Bari și San Siro din Milano sînt doar cîteva dintre semnele care confirmă mistica fotbalului. Lîngă ele, sau poate deasupra, San Paolo din Napoli. Acolo, miercuri seara, sfîntul i-a făcut loc zeului. Iar zeul a venit și a dat semn că nebunia poate începe. E greu de știut ce-a trecut prin ochii, sufletul și gîndul lui Diego Maradona cînd Higuain a marcat golul al doilea al lui Napoli în semifinala de Cupă cu AS Roma. Nici o arhivă personală nu e fără fund. Și nimeni nu garantează că amintirile nu se împîclesc, că în cuibul intim al ființei nu se nasc confuzii, că mintea nu joacă renghiuri. Înconjurat de sicofanți și de vînători de autografe, Maradona a trăit în logica omului care știe că există un loc pe lume dispus să-l recunoască mereu ca autoritate, într-un oraș unde primele care deplîng deficitul de autoritate sînt autoritățile.
Diego Armando Maradona a fost un fotbalist fără seamăn și un antrenor execrabil. În prezent, Diego Armando Maradona face figură de zeu indulgent, dar și de catalizator al energiilor. Parcă stimulată de prezența lui, Napoli a jucat euforic și l-a evidențiat pe crainicul stadionului, gata să decoleze de pe tușă cu microfon cu tot la fiecare gol. Asta pe cînd camerele de televiziune plecau mereu după Maradona, pîndindu-i reacțiile șterpelindu-i vorbele de pe buze și parcă implorîndu-i ochii să se umezească măcar o secundă. Ochii aceia care, la primul meci jucat pentru Napoli, au suferit după ce gazdele din Verona i-au primit pe sudici cu o pancartă pe care scria “Bine ați venit în Italia”. Ochii aceia care au citit ziarul după ce Napoli a cîștigat primul titlu și au văzut acolo că suporterii dăduseră buzna în cimitirul din oraș și scriseseră cu vopsea albastră pe crucile albe “Non sapete che vi siete persi” și “Scusate il ritardo” (“Habar n-aveți ce ați pierdut” și “Iertați-ne c-am întîrziat”).
La cum a jucat Napoli (și mai ales la cum nu a jucat Roma), calificarea ar fi fost obținută și fără Maradona în tribună. Dar parcă merită să te oprești, mai cu seamă într-o lume cu piciorul pe accelerație, asupra siluetelor care ocrotesc fotbalul de sus. Asupra lui Bobby Charlton, purtîndu-și demn mîhnirea pentru suferințele lui United, asupra lui Cruyff, pe vremea cînd degusta amestecul de fotbal olandez și spaniol de pe Camp Nou. Și asupra lui Maradona, escrocul, drogatul, țăcănitul, omul-zeu aflat în conflict cu toți și cu toate, în afară de fotbal, de esența lui etern seducătoare.