Remus în Casa Speranței

Ziua de înot caritabil a lui Remus Miron trebuie luată ca exemplu, nu doar ridicată în slăvi.

Se poate patina îndelung pe gheața patetismului. Nimic mai simplu, în special cînd devii martorul unui gest generos. Se găsesc oricînd storcători de […]

Ziua de înot caritabil a lui Remus Miron trebuie luată ca exemplu, nu doar ridicată în slăvi.

Se poate patina îndelung pe gheața patetismului. Nimic mai simplu, în special cînd devii martorul unui gest generos. Se găsesc oricînd storcători de lacrimi gata să drapeze în cuvinte o faptă a cărei noblețe face inutile cronicile. Se găsesc oricînd oameni pe care să-i înece duioșia și să-i podidească plînsul la fîlfîirea unei aripi de înger.

Ziua de înot caritabil a brașoveanului Remus Miron este, din acest punct de vedere, un bun exemplu de pavlovism civico-mediatic. Braț la braț, presa și opinia publică au salutat în mod reflex înotul eroic al lui Remus Miron, într-o țară unde, atenție, fundraisingul e privit în continuare chiorîș, iar inițiativele de acest tip încă n-au reușit să se scuture de bănuieli. Asta deși ar fi fost suficientă o privire aruncată lui Remus Miron ca să-ți dai seama că aveai de-a face cu un om funciarmente bun și onest.

Din fericire, fapta lui n-a trecut neobservată. Hospice Casa Speranței e beneficiarul prim și imediat al acestui gest cu irizări sacrificiale, însă au și alții de cîștigat de pe urma lui. Care alții? Oricare dintre noi, fără discuție. Exemplul personal face aici figură de pedagog discret. Nu i se poate cere nimănui să-și cheltuiască energiile cu mărinimia lui Remus Miron, mai ales că nu toată lumea e capabilă fizic de așa ceva. Ce ni se poate cere, în schimb, este să ieșim, măcar din cînd în cînd, de sub clopotul indiferenței. Să practicăm empatia fără să ne gîndim că, la un moment dat, binele făcut ni se va întoarce.

Dacă un brașovean ajută niște bucureșteni să sufere mai puțin și mai demn în așteptarea ultimei clipe a vieții, nimic nu ne împiedică să scoatem, la rîndul nostru, capul dintre umeri și să vedem dacă nu cumva cineva are nevoie de noi. Sunt cuvinte patetice? Se prea poate, dar v-am prevenit că așa se va întîmpla. Pentru edificare, vă stă la dispoziție începutul primului paragraf.

Cît despre mîrîielile care au bruiat cursa lui Remus Miron, văzînd în ea o simplă formă de curtare a notorietății, ele trebuie aruncate în pubela memoriei cu mîna la nas. Singurul lucru care ne poate vicia gîndirea e, paradoxal, tocmai insistența presei asupra caracterului excepțional al isprăvii. Iată locul unde se cuvine să opereze logica și discernămîntul nostru. Da, gestul lui Remus Miron a ieșit masiv din albia firescului. Dar asta nu înseamnă că inițiativele asumate în folosul semenilor trebuie să aștepte doar apariții și idei unicat. Viața nu e comerț cu exemplaritatea, ci un drum pe care-l faci însoțit de iluzia binelui. Altminteri, se cheamă că ești biped de pomană.