Cinci pumni în tîmplă

Au trecut opt zile de la finala masculină de la Melbourne, iar în urechea lumii au curs, pe rînd, melopeea sacrificiului de sine, rapsodia martiriului, sonata dezonoarei şi aria pişicherlîcului, toate cu Rafael Nadal sub reflectorul atenţiei. Pînă la urmă, […]

Au trecut opt zile de la finala masculină de la Melbourne, iar în urechea lumii au curs, pe rînd, melopeea sacrificiului de sine, rapsodia martiriului, sonata dezonoarei şi aria pişicherlîcului, toate cu Rafael Nadal sub reflectorul atenţiei. Pînă la urmă, însoţită de murmure, aplauze mai subţiri ca în alte rînduri şi discursuri, finala s-a aşezat cuminte pe un raft al memoriei, de unde nu sînt semne că va fi scoasă prea curînd întru contemplare sau ştergere de praf. A fost un meci cam trist, spun comentatorii. Şi au dreptate. Iar cînd întregul suferă, e bine să cauţi acea parte din el din care se poate extrage un lucru util. O ţandără de lumină. Un gînd copt la temperatura întrecerii. O secvenţă capabilă să rezume în două-trei secunde esenţa.

Secvenţa s-a ivit, fără anunţ prealabil, ca prefaţă a ultimului ghem. Înainte de-a servi, Stanislas Wawrinka s-a lovit de cinci ori cu pumnul în tîmpla dreaptă. Cinci lovituri de intensitate egală, cu intervale egale între ele, fiindcă Wawrinka vine din ţara ceasurilor şi a rigorii. Atunci, în secundele acelea, s-a scris, de fapt, reţeta acestui furnicar enorm şi policrom căruia îi spunem sport. Tîmpla e, în imaginarul nostru curent şi în cea mai simplă metaforă vizuală, simbolul inteligenţei, al supleţei neuronale. Cînd cineva duce un deget la tîmplă, vesteşte căderea pe gînduri. El le solicită micilor celule cenuşii, vorba lui Hercule Poirot, să fie harnice. Prin contrast, pumnul este însemnul forţei, marca energiei gata să facă prăpăd. Concreteţea lui masivă şi duritatea lui impun o decizie pe care – nu întotdeauna, dar de obicei – o combaţi doar dacă şi în pumnul tău se ascunde aceeaşi dinamită.

Vă invit să revedeţi secvenţa. Wawrinka îşi dă cinci pumni în tîmplă, după care serveşte pentru set, meci şi turneu. Elveţianul se îmbărbătează, fireşte. El recurge la acea formă de doping căreia WADA nu i se poate opune. Însă chiar în timp ce-şi face singur curaj, Wawrinka devine ambasadorul ideii de sport. Şi vorbeşte despre logodna niciodată desfăcută dintre forţă şi inteligenţă, dintre minte şi corp. Sportul nu înseamnă doar antrenament, competiţie, recuperare, masă musculară şi cavalerism. Tenisman sau handbalist, canotor sau atlet, sportivul îşi găseşte rostul adevărat doar dacă aplică reţeta lui Wawrinka. Însă fără să se gîndească la ea. Aşa cum nu te gîndeşti că respiri şi clipeşti. Cînd pumnul atinge tîmpla, nu asistăm la o agresiune, ci la o peţire şi apoi la o căsnicie din care se va naşte un copil – trofeul, victoria, meciul, spuneţi-i cum vreţi.

Iată faza aici (la 1:30)