Rîsul. Plînsul
UPDATE Cătălin Tolontan îşi exprimă dezacordul faţă de textul meu invocînd că s-ar deduce (şi) din el că „problema Europei este valul perturbator musulman”. Mărturisesc că m-am recitit de cîteva ori pentru a descoperi această deducţie. Faptul că n-am găsit-o nu […]
UPDATE Cătălin Tolontan îşi exprimă dezacordul faţă de textul meu invocînd că s-ar deduce (şi) din el că „problema Europei este valul perturbator musulman”. Mărturisesc că m-am recitit de cîteva ori pentru a descoperi această deducţie. Faptul că n-am găsit-o nu înseamnă că ea n-o fi existînd şi n-am nici un drept în a-i opri pe alţii de a citi sau a subciti aşa cum doresc acele rînduri.
Pot doar să înşir intenţiile mele, acelea de a spune că rîsul este arma celor care nu au alte arme şi că poate fi mai puternică decît ele, că în caricatură, ca în orice gen al satirei, există o convenţie care nu trebuie îngrădită şi că nici un extremism nu va fi înduioşat dacă vom pune batista pe ţambal. Că libertatea nu poate fi negociată. Şi că „Charlie Hebdo” e doar o picătură în marea de publicaţii serioase şi responsabile care tratează echilibrat problemele sensibile ale comunităţii.
În rest, putem fi în acord sau dezacord cu orice, cu condiţia să ne întîlnim în acelaşi loc al dezbaterii.
——————————————————————————————————————————————-
Rîsul e cel mai puternic agent al democraţiei. Regele sau proletarul, prostul sau deşteptul sînt nivelaţi toţi, omeneşte, prin rîs. În orele acestea cele mai multe desene schiţează dezechilibrul dintre un creion şi o mitralieră. Rîsul nu e o armă, ni se transmite. Ba este! Este o armă teribilă, înfricoşătoare, terminatoare. Nu există ofensă mai mare pentru un om decolat din propria-i condiţie primordială – aceea de a fi om – decît hohotele celor dimprejur. Şi nu există leac definitiv împotriva acestei ultime tranşee în care umanitatea se refugiază, iar noi, care n-am avut alte arme contra lui Ceauşescu, o ştim cel mai bine. Caricatura, bancul sînt cele mai explozive gloanţe împotriva solemnităţii de moarte a oricărei structuri care lasă pe dinafară viaţa simplă, absurdă cîteodată, fără sens sau scop, plină de micisme, dar singura care contează cu adevărat, viaţa persoanei anonime. A feţei din mulţime care altfel poate fi oricînd strivită de o uriaşă talpă economică, instituţională, religioasă, corect politică. Şi dintr-o dată faţa aceea se apucă să rîdă. Un rîs contagios, enorm, ca o rafală care seceră iluziile abil construite ale lumii noastre pline de perdele. O mare de oameni care rîde e ca o bombă atomică.
În aceste ore ni se spune că Charlie Hebdo a mers prea departe. Chestia aceea veche, că libertatea mea se opreşte acolo unde începe libertatea celuilalt. Dar cine ştie unde se opreşte libertatea celuilalt? Şi dacă a celuilalt tot înaintează, înseamnă că a mea trebuie să tot dea înapoi? Şi-apoi, între miile de publicaţii occidentale, cîteva doar au ales să se exprime fără să tot psihanalizeze sensibilităţile unora şi altora. O minoritate absolută a libertăţii absolute. Astăzi acesteia i se transmite blînd, cu o delicateţe cerută de corpurile ciuruite, că ar fi bine să o lase mai moale. Da, şi mie mi se pare că a „cere” atentate aşa cum poate fi interpretată ultima caricatură a lui Charb arată a provocare a sorţii. Sînt lucruri pe care puţini dintre noi le-ar face. Dar asta e treaba noastră. Treaba lor era să întindă la maximum foile fragile ale Constituţiei ca să demonstreze că rezistă. Sau că dacă se rup sub focuri de Kalaşnikov, ele nu vor fi rupte în mintea şi în inimile noastre, pentru că n-au venit din cer, ci de la noi.
Probabil că acesta poate fi, între o mie de pierderi, unul dintre cîştigurile celor care apasă pe trăgaci: crearea reflexului de a mîngîia acel deget în speranţa că el se va destinde. Ştim bine că nu va fi aşa. Ştim că oricînd, ca în orice şantaj, niciodată nu va îndeajuns. Dar nu ne putem împiedica să credem că nu vor merge pînă la capăt, că vor avea o urmă de raţiune, cum a crezut acel poliţist culcat la pămînt care ridică mîinile în gestul disperat al predării înainte de a primi glonţul în cap. Nu se iau prizonieri. Iar problema cu libertatea e că nu acceptă atenuări. Ori e, ori nu e! Rîsul e liber, pînă la capăt. Sau nu mai e şi ne rămîne plînsul.
Citește și: Cătălin Tolontan » ”Ei” sîntem ”noi” Click AICI pentru editorial!
Cristian Geambaşu » Care insolenţă? Click AICI pentru editorial!
Alin Buzărin » Franţa paradisului fiscal opac şi limpede Click AICI pentru editorial!