Noapte bună, Rio!

Noul sport naţional născut de Jocurile Olimpice din Brazilia este aplaudatul eşecurilor. Cine nu participă este hater

Vocea comentatorului TV îndeamnă la noapte bună. „Rămâneţi şi mâine alături de TVR şi de sportivii români de la Rio!”. Frumos, doar că e cam greu. Noi am mai rămâne, ei ies pe capete din concurs. Buf, buf, buf, care din primul tur, care din al doilea, care din calificările calificărilor. Deci noaptea trebuie să fie bună. „Un sfeşnic bun”, cum a glăsuit cândva un înţelept la fără frecvenţă dat de lumea fotbalului.

Hateri şi loveri
Suntem îndemnaţi să fim mai buni. Mai buni la suflet, nu în profesie. Performanţele dă-le-ncolo! Acum, când critici, când observi că lucrurile merg prost înseamnă că eşti hater. Cuvântul adoptat în regim de urgenţă din limba engleză de cei care vorbesc prost limba română provine de la verbul „to hate”, a urî, şi îi desemnează pe cei cărora le pute totul şi pe cei care văd pete în soarele sentimental al sportului nostru. Ceilalţi, cei cărora le miroase mereu a iasomie, oamenii de bine, cei conectaţi la bornele pozitive ale universului, îndeamnă la înţelegere. Ei sunt misionarii compasiunii, apostolii coafării eşecului. Ei ar trebui să fie numiţi loveri. To love, a iubi. Dacă punem un „s” în loc de „v”, iese loseri. Curios!

Profetul Apocalipsei
Toată discuţia despre falimentul sportului românesc, ilustrat în adevărata lui splendoare din primele zile ale Jocurilor Olimpice de la Rio, este îndreptată obsesiv către avertismentul de acum vreo 20 de ani al lui Ion Ţiriac. Fostul tenismen, profet al Apocalipsei. Ce nu spune nimeni este că domnul Ţiriac doar a constatat. Şi a continuat să vâneze. În anii mulţi cât a ocupat funcţia de preşedinte al Comitetului Olimpic Român, cea mai înaltă investitură din sportul românesc, nu a făcut nimic pentru însănătoşirea acestuia. În afară de gestul demonstrativ de a o lua în cârcă pe Andreea Răducan la Sydney, nu cunoaştem alte acţiuni concrete al fostului şef de la COR, actual COSR. De la Ţiriac la Octavian Morariu şi de la Octavian Morariu la Alin Petrache, forul olimpic român a avut parte doar de gestionari ai decăderii.

Talentaţi ca noi, mai rar!
Imaginile eşecurilor de la Rio, pe care le putem numi şi eşece, ca să mai ieşim din nota asta sumbră a meseriei de hater, variază incredibil. O dată poartă chipul dolofanei portăriţe angoleze Teresa Almeida. Altă dată, imaginea Andreei Chiţu în lacrimi. Sau chipul istovit al Irinei Begu, eliminată în primul tur al turneului de tenis de japoneza Nao Hibino. Ori privirea de om vânat a Elisabetei Samara în faţa chinezoaicei campioane mondiale Ding Ning, fata cu serviciu Tomahawk. Nu pot uita supărarea vecină cu indignarea a spadasinei Ana Maria Popescu. Cică adversara din Coreea care a învins-o nu practică scrima, ci alt sport. Se închide în apărare şi nu lasă talentul nostru românesc să se convertească în tuşe victorioase. Ceva asemănător ne spusese şi Andreea Chiţu, că ea nu ştie să facă antijoc. Spre deosebire de brazilianca la care a pierdut prin ippon. Aţi observat că nouă, românilor, de la profesionişi până la plezirişti, ni se pare că suntem mai talentaţi şi mai dotaţi natural decât toţi ceilalţi şi că doar conjuncţii potrivnice ale astrelor ne împiedică să fim mereu cei mai buni.

Modelul Kosovo?
În loc de concluzii, vă propun un nume. Kosovara Majlinda Kelmendi, noua campioană olimpică de la judo, categoria 52 de kilograme. Primul aur olimpic al kosovarilor. Asta ca să nuanţăm discuţiile despre sistem, investiţii și alte teorii savante. Nu cumva sportul este înainte de orice o poveste despre ambiţie? Despre orgoliu și demnitate și mai puţin despre umbrela protectoare a organismelor statale? Știţi ceva despre felul în care Kosovo ar fi dezvoltat o politică de stat pentru creșterea sportivilor? Să fim serioși, de asta au avut ei timp până acum? Și noapte bună, rămâneţi alături de sportivii români de la Rio! Ce, ușor le e?

P. S. Ați văzut probabil meciul Brazilia-România la handbal feminin. Ce rușine! Ce dezastru! Ce umilință, ce imagine de non-echipă! Ascundeți-vă undeva, dragă Cristina Neagu! O vreme încercați să nu ne mai trageți de urechi pe motiv de lipsă de recunoștință. Puneți capul în pământ că oricum nu vi-l ia nimeni! Și cât de tare am crezut în voi, în antrenorul vostru. Ne-ați păcălit, dar nu știu de ce nu ni se pare o glumă foarte bună.