Năstase în genunchi

„Mişcîndu-se pe teren ca un fluid, nici un jucător nu a reuşit ca el să dea impresia că racheta e o prelungire a braţului – Albumul omagial „ATP Heritage”.

Federer nu înţelege ce se întîmplă. Mai mult, dă impresia că […]

„Mişcîndu-se pe teren ca un fluid, nici un jucător nu a reuşit ca el să dea impresia că racheta e o prelungire a braţului – Albumul omagial „ATP Heritage”.

Federer nu înţelege ce se întîmplă. Mai mult, dă impresia că nici nu ar şti de unde să-l ia pe domnul în vîrstă care s-a pus în genunchi înaintea sa. Vizibil jenat, Nadal îl salută pe cavalerul tomnatic care-l întîmpină ca pe Fecioara de la Lourdes. Rafa vrea să ajungă mai repede la locul destinat de organizatorii galei. Cascada de genuflexiuni se încheie în faţa lui Dojokovici. Românul la picioarele sîrbului. Nole, vecinul de peste Dunăre, zîmbeşte înţelegător, îi dă mîna şi îl trage în sus pe bătrînul care poartă relicvele pletelor din tinereţe.

Gata, Ilie Năstase şi-a terminat reprezentaţia. Este sîmbătă după-amiază, în redacţie toarce aerul condiţionat. Privim imaginile venite de la New York, de la festivitatea dedicată celor 40 de ani de clasament computerizat în tenisul mondial. Şi ni se face cald. Trăim senzaţia aceea explicită de inconfort fizic pe care o încerci cînd îţi dai seama că ai uitat să te dai cu deodorant. Iar în faţă ai o zi atît de lungă, printre oameni care n-au nici o vină că tu ai probleme cu igiena.

Evrika! Probabil că Ilie Năstase a îngenuncheat în faţa lui Borg, McEnore, Federer, Nadal şi Djokovici în ideea unui exerciţiu de igienă mentală. Sau morală. Omagiul unui fost mare campion faţă de urmaşii lui. Respectul dus pînă la forma lui ultimă, umilinţa consimţită.
Ce frumos! Şi cît de neadevărat!

Năstase nu a gîndit niciodată atît de departe, dar mă străduiesc să găsesc o explicaţie. Ca să nu îmi mai fie ruşine. Caut un motiv serios care să justifice umilinţa la care s-a supus fostul cîştigător de la Roland Garros. Caut şi nu-l găsesc. Deşi memoria funcţionează. Exact cu 40 de ani în urmă, pe cînd posterele erau foarte rare şi se numeau afişe, am pus mîna pe unul cu el, apărut în revista Sport.  El, Năstase, unicul. Năstase ediţie 1973. Color, pe hîrtie cerată, cu celebra rachetă Dunlop în mînă. Dunlop cu ramă de lemn. Năstase pregătit să lovească, îmbrăcat în echipamentul acela Adidas foarte la modă pe atunci. Năstase cu părul lung şi negru, ca o căpetenie apaşă în luptă cu toate feţele palide ale circuitului profesionist. Rod Laver, Ken Rosewall, John Newcombe, Stan Smith, Tom Okker, Jan Kodes. Pe urmă, Connors şi Borg. Năstase, imaginea tenisului pur, eliberat de clişee elitiste. Înainte să mă culc seara, priveam afişul. Adormeam şi visam la gloria lui care era şi a mea.

Şi Năstase în genunchi. El, primul dintre campioni. Şi nu doar în ordine cronologică. Năstase, jucătorul care a pulverizat tipare şi a scos tenisul din matricea conservatoare. Pentru a-l face un sport popular, democratic în sensul cel mai curat. Năstase, omul care a consacrat un stil inimitabil, dar prea puţin conştient de ceea ce a însemnat el în istoria sportului. De aceea este posibil acest Năstase umil şi servil. În căutare disperată de gesturi şocante. Bufonul sarcastic care îşi bătea joc de snobismul britanic s-a transformat în clovn la giumbuşlucurile căruia nu mai rîde nimeni. Năstase pe culmile patetismului. Patetic în sensul pe care îl dau englezii termenului. Jalnic, adică. Năstase – vehicul consacrat şi plătit de Stat pentru promovarea imaginii României în lume – simbol al asumării spiritului subaltern. Din rebelul Nasty a rămas doar personajul care face glume groteşti cu copii de mingi, cărora le dă şpagă la meciuri demonstrative. Ori glume scabroase, cu tentă sexuală, la conferinţele de presă.

Nu mai am afişul acela. Mai întîi s-au estompat culorile, apoi s-a îngălbenit hîrtia. Visez mai rău, iar cînd mă trezesc văd cohorte de compatrioţi concentraţi pe înmormîntarea unei bulibaşe căreia i se spune rege. Sper din suflet că Lucian Boia se va gîndi şi la o urmare pentru „De ce România altfel?”. „România în genunchi”