Marica, o copie de Marion

Un atacant român ameninţă cu retragerea de la naţională. Cum de nu se cutremură munţii?

Să amestecăm merele cu perele, să vedem ce iese. Dezgustat, Ciprian Marica vrea să se retragă de la echipa naţională a României. Fericită şi eliberată, […]

Un atacant român ameninţă cu retragerea de la naţională. Cum de nu se cutremură munţii?

Să amestecăm merele cu perele, să vedem ce iese. Dezgustat, Ciprian Marica vrea să se retragă de la echipa naţională a României. Fericită şi eliberată, franţuzoaica Marion Bartoli şi-a anunţat retragerea din circuitul profesionist. La ea, hotărîrea este definitivă. Şi nu este provocată nici de ingratitudinea suporterilor, nici de criticile vreunui „om de tenis”. Dacă există aşa ceva. Oameni de fotbal, oameni de tenis. Poate mai interesant ar fi să vorbim despre oameni pur şi simplu. Oameni care obosesc, se simt trădaţi, dezamăgiţi.

Anunţul lui Marion Bartoli a şocat lumea tenisului. Acum doar o lună cîştigase titlul la Wimbledon jucînd sigur, solid, pe alocuri entuziasmant. Trăia cel mai bun moment al carierei. Arăta mult mai liniştită aşa, scăpată de sub monitorizarea patern-dictatorială a domnului Walter Bartoli. Tată-Pygmalion, tată-antrenor, tată-medic, doar tată-tată mai puţin. Ajunsese pe vîrf la 28 de ani fără să fi arătat foarte obosită. Avea lumea la picioare.

Lumea de la picioare o aştepta. În fond, de ce nu o campioană mai puţin elegantă decît Justine Henin şi mai puţin puternică decît Serena? Nu era nici frumoasă, nici suplă ca Maria. Nici răsfăţată precum Caroline. Era ea, fără talie de viespe, supramotivată, dînd tare în minge cu două mîini şi pe forehand, şi pe backhand. Agitată şi vie, atentă şi plină de voinţă, inteligentă şi cu simţul umorului. A pus punct fără preaviz. Vrea să îşi trăiască viaţa. Viaţa de dincolo de tenis. Este un motiv suficient de puternic încît să te desparţi de glorie exact atunci cînd ai dat mîna cu ea, iar ea ţi-a surîs complice? Probabil că da.

Ciprian Marica trăieşte drame mai feminine, deşi este bărbat în toată firea. Prezenţă activă în reţelele de socializare, dar anemică pe terenul de fotbal, Marica a jucat în 2013 doar 8 meciuri. 6 pentru Schalke, echipa de club unde nu a mai fost dorit, şi două pentru naţionala României. La Stuttgart s-a simţit neînţeles, persecutat. A repetat apoi experienţa la Schalke. Cînd nu era de vină antrenorul, avea o concurenţă prea puternică. La Stuttgart, Mario Gomez, la Schalke, ba Huntelaar, ba Raul. Acum este deranjat din cauza discuţiilor pe marginea convocării la naţională. Selecţionerul, Mutu, ziariştii, suporterii care fluieră. Toţi sînt vinovaţi pentru situaţia lui. Mai puţin el, atins de sindromul Chivu. Naţiunea nerecunoscătoare versus fotbalistul care se sacrifică. „Şi ne mai mirăm că nu mai vine Chivu”, exclamă retoric atacantul.

Uite-aşa, ne mirăm. Ne mirăm că sînteţi atît de sensibili, de gingaşi. Ba nu, nu ne mai mirăm, aţi fost obişnuiţi să fiţi mîngîiaţi pe creştet. Vi se pare normal să fiţi aplaudaţi pentru fiecare mărgică pe care aţi ouat-o pe terenul de fotbal. Aţi dat note publicului şi ziariştilor, cînd datoria voastră era să jucaţi şi să cîştigaţi. Şi ne certaţi dacă scriem că aveţi în spate o carieră pline de cifre frumoase, dar mincinoase. Cu 21 de goluri înscrise în cele 62 de partide jucate pentru naţională, Marica este egalul lui Dudu Georgescu, Iordănescu, Răducioiu şi Cămătaru. Cu observaţia că predecesorii nu au avut ocazia să-şi rotunjească bilanţul cu echipe ca Trinidad Tobago.

Cred în retragerea lui Marion şi îmi va fi dor de ea. Nu cred în retragerea lui Ciprian. Ca să te retragi de undeva trebuie să fi făcut ceva important acolo.