Gogoaşa Confederaţiilor
Între Brazilia anului 1950 şi Brazilia anilor noştri este o diferenţă care nu mai poate fi anulată doar cu driblinguri
Axiomă. Cupa Confederaţiilor este o competiţie inutilă, inventată de FIFA pentru a contrabalansa influenţa tot mai mare a UEFA, organizatoarea […]
Între Brazilia anului 1950 şi Brazilia anilor noştri este o diferenţă care nu mai poate fi anulată doar cu driblinguri
Axiomă. Cupa Confederaţiilor este o competiţie inutilă, inventată de FIFA pentru a contrabalansa influenţa tot mai mare a UEFA, organizatoarea strălucitoarei Ligi a Campionilor. Totuşi, pentru ca o axiomă să fie ceea ce spune DEX-ul că este, un enunţ admis fără o demonstraţie minimă, ar fi nevoie de cîteva argumente. Să le enumerăm într-o ordine aleatorie.
Inevitabila lipsă a tradiţiei, accentuată de senzaţia de produs artificial. Inflaţia de competiţii existentă deja în momentul instituţionalizării Cupei Confederaţiilor. Decăderea instituţiei echipei naţionale într-o lume tot mai globalizată. Prin urmare, firescul transfer de interes de la naţionale către echipele de club, veritabile expoziţii de vedete. Data din calendar, în vacanţa fotbaliştilor. Aici, apare acelaşi inconvenient şi în cazul Cupei Mondiale sau al Campionatului European. Lipsa de credibilitate a organismului condus de Sepp Blatter. Statul FIFA miroase de la o poştă a corupţie.
Toate aceste motive şi probabil altele pe care le-am ignorat se lipesc perfect pe competiţia recent deschisă în Brazilia, viitoare gazdă a Cupei Mondiale din 2014. Brazilia ediţie 2013-2014 nu mai seamănă deloc cu Brazilia anului 1950. Ţara Cafelei şi a Fotbalului găzduia atunci prima ediţie a unui Campionat Mondial după cel de Al Doilea Război Mondial. Fotbalul încerca să unească o lume dezbinată de arme. Deşi mai săracă atunci decît astăzi, cînd face parte dintre ţările cele mai dinamice ale mapamondului, Brazilia 1950 îşi dorea fierbinte competiţia care, gîndeau localnicii, avea să-i încoroneze de drept şi de fapt campioni planetari ai Sportului Rege. Acel Mondial s-a încheiat însă cu o dramă pe Maracana, finala pierdută de Brazilia în faţa Uruguay-ului. Dar acea dramă naţională povestea tot despre dragostea nemăsurată a brazilienilor pentru fotbal.
Astăzi, după 63 de ani, brazilienii au alte drame. Deşi patria lor respiră progres în ritm accelerat, compatrioţii lui Pele, Garrincha şi Tostao au şi alte griji în afara fotbalului. Au alte drame la ordinea zilei, înaintea pierderii unui meci de fotbal. PIB-ul a crescut spectaculos, dar diferenţele dintre păturile sociale s-au adîncit. A apărut şi o semnificativă clasă de mijloc, numai că săracii sînt tot mai săraci, iar bogaţii tot mai bogaţi. Ca peste tot în lume. Maracana a fost refăcută din temelii, nu acelaşi lucru s-a întîmplat cu spitalele şi şcolile. Sub preşedinţia lui Lula da Silva, iar mai apoi a doamnei Dilma Rousseff, au apărut minuni arhitecturale, dar datorită deschiderii spre lumea largă brazilienii au devenit mai atenţi la drumul spre care se îndreaptă ţara lor. A doua religie a Braziliei nu mai este fotbalul, ci grija zilei de mîine.
De aceea protestele de stradă care însoţesc meciurile de la Rio sau Brasilia. Iubirea de fotbal a brazilienilor nu-i determină să uite cheltuiala de 8 miliarde de euro pentru organizarea Cupei Mondiale. Lucrările la stadioane sînt neterminate, infrastructura este departe de standardul impus de Germania sau America. Cupa Confederaţiilor adună competitoare plictisite şi obosite, înconjurate de ostilitatea unui important segment al publicului. Cel activ, cel care contează.
În pofida golului superb al lui Pirlo, nu avem motive să credem că la anul lucrurile vor arăta complet diferit. Copacabana şi poveştile ei descrise epic de Ioan Chirilă sînt amintiri. Prezentul este prozaic, rapid şi dependent de bilanţul financiar.