January 2012 ↓

(după o idee şi o demonstraţie exhaustivă a finanţatorului Adrian Porumboiu).

Adrian Porumboiu dă pîine oamenilor, la propriu şi la figurat. Aşa a reieşit din intervenţia finanţatorului vasluian la GSP TV. Porumboiu tocmai inaugurase o (nouă) fabrică de pîine şi îi arătase uşa lui Viorel Hizo. Dar pe el tocmai l-aţi lăsat fără pîine, a remarcat din studio Robert Niţă. Ei, nu-l plîngeţi, domnul Hizo şi-a pus deoparte cozonac, replică finanţatorul. Care admite cu jumătate de gură că antrenorul demis prin e-mail nu i-a băgat mîna în buzunar, ceea ce poate fi tradus şi prin sintagma prozaică “a muncit pentru banii pe care i-a luat”.

Şi uite aşa, pe fond de panificaţie în vremuri de criză, discuţia ajunge la posibilii înlocuitori ai “Dulăului”. Sînt evocate numele lui Mircea Rednic (”A mai fost de două ori pe aici, a treia oară nu e cu noroc, vezi cazul Hizo”, zice Adrian Porumboiu), Ioan Andone (pauză de gîndire, Ando nu a mai trecut pe la Vaslui decît ca turist - nu zîmbiţi, vă rog!) şi Ioan Ovidiu Sabău. Aici dialogul capătă nuanţe, iar omul care dă pîine, lapte şi, în ultimă instanţă, viaţă unui judeţ, ba mai mult, Moldovei înseşi, ei bine, acest om oftează, respiră adînc şi explică de ce a renunţat la varianta Sabău. Pusese condiţii inacceptabile. Lucruri greu de închipuit.

Gîndul ne-a purtat imediat spre fanteziile lui Lopez Caro. Vagoane de linte, peşte dorada, un milion de euro garanţie. Dar nimic din toate astea. Neluţu îi ceruse viitorului patron să se ţină departe de vestiar şi să nu discute despre echipă, mai exact despre jucători. Or aşa ceva nu se face. Nu în România capitalistă. Nu îi pretinzi unui om care hrăneşte o regiune istorică a patriei să tacă. Ce angajator mai e şi ăla care respectă condiţiile angajatului? Care nu se bagă peste munca subalternului? Unde s-a mai văzut ca un lefegiu, fie el antrenor sau dirijor, să se protejeze de toanele şefului, ale personajului plenipotenţiar din fruntea grînelor moldave?

Vrei să pui deoparte nişte cozonac pentru zile de viscol cînd alţii mănîncă turte negre? Atunci taci din gură. Înghiţi în sec, mai laşi la o parte mîndria, abandonezi ifosele profesionale, dar ai satisfacţia imensă că pe card îţi intră mărşăluind bănuţii. Acesta este mesajul domnului Porumboiu. Către Sabău şi pentru orice amator dornic de autonomie profesională. Şi aici, dragii moşului, vine partea cea mai interesantă. Revoltă? Indignare din partea unor oameni care sînt călcaţi din ce în ce mai des în picioare? La unii da. Piţurcă, Grigoraş, Sabău, poate şi alţii pe care nu-i ştim încă. Ceilalţi? Acceptare. Capul în pămînt şi telefonul deschis zi şi noapte. Cashul bate mîndria. Te pui preş, dar mănînci cozonac.

Da, stimaţi domni, vă meritaţi cozonacul!

Privirea lui Lendl, privirea lui Andy. Ceva începe să se lege altfel decît atunci cînd mămica-jandarm îşi persecuta fiul cu o simplă încruntătură a irisului. Uitătura aceea severă care vine din internatele insulare unde copiii se călesc învăţînd rugby şi mîncînd fasole iahnie la micul dejun. Se prea poate ca legătura recentă dintre Murray şi Lendl să fie supralicitată, nu-i exclus ca roşcovanul scoţian (pleonasm?) să se fi maturizat el aşa, dintr-o dată. Poate s-o fi dat cu capul de pragul de sus al Ferrari-ului, cine ştie?

Dar nu cred, îmi place povestea cu Ivan Lendl care se întoarce în tenis după 20 de ani. 20 de ani în care şi-a crescut cele cinci fete (5!), a jucat golf şi a investit în imobiliare. 20 de ani în care lumea a uitat jucătorul elegant, cu lovituri curate, omul care şi-a cîştigat cu trudă trofeele de Grand Slam, cu trudă, dar nu chinuit, nu icnit, cu sudoarea care ţîşneşte din talent, nu transpiraţia hamalului condamnat la muncă silnică pe viaţă. Lendl, un lord ceh al tenisului, care nu a mai aşteptat a doua primăvară pragheză pentru a-şi dobîndi libertatea.

Americanul Ivan, cîştigător a 8 titluri de Grand Slam, omul care a avut curajul să spună cu nişte ani în urmă că Năstase, marele Nasty, copilul teribil, nu s-a luat în serios şi că, din punctul lui de vedere, nu îl consideră pe român unul dintre jucătorii de legendă ai tenisului.

Lendl încearcă acum să îl ducă în legendă pe Andy Murray. Un prieten mi-a spus în timpul meciului că Ivan seamănă cu Lobanovski. Poate. Andy Murray a pierdut semifinala cu Djokovici, dar a arătat pentru întîia dată că poate să conteze într-un meci mare. Să pună probleme adversarului, să revină, să tragă de el, să lupte cu inerţia, cu copilăria întîrziată. 5 seturi în care Andy a scos tot glutenul încă neeliminat de corpul parcă prea solicitat al lui Nole, dinceîncemaiemfaticul Nole, 5 seturi frumoase, pline de conţinut, o partidă memorabilă din care trebuie să reţinem că de-abia acum patrulaterul din vîrful tenisului s-a transformat într-un pătrat perfect, unul în care victoria poate merge în oricare din colţurile acestuia. Murray este rebelul acestui desen impecabil. Locul geometric al tuturor soluţiilor neaşteptate.

Privirea lui Lendl, privirea lui Andy. Bărbatul matur care şi-a cîştigat gloria, tînărul căruia i-a spus că poate deveni bărbat. Campionul de profesie care îşi învaţă elevul profesia de campion. Cred în povestea asta ca un copil.

Federer a pierdut la Nadal pentru că nu mai are răbdare. Un caz tipic în care mintea trădează corpul

Federer-Nadal, episodul 27, sezonul 8. Semifinală la Melbourne chiar de Ziua Naţională a Australiei. Meciul întrerupt cîteva minute fiindcă metropola sărbătorea evenimentul cu foc de artificii. Bombardamentul paşnic şi multicolor a celebrat cu anticipaţie deznodămîntul. Rafa învingător în 4 seturi muncite, dure. 6-7, 6-2, 7-6, 6-4. Din 2004, cînd au jucat întîia oară unul împotriva celuilalt, Nadal a reuşit să cîştige de 18 ori, Roger de 9. 7 finale de Grand Slam, 5-2 pentru spaniol. Finalele de la Wimbledon (2008) şi de la Melbourne (2009) au intrat deja în istoria tenisului. În galeria frumosului de dincolo de tenis. Continue reading →