Turneul vicecampionilor

Federer a rămas în picioare fiindcă tenisul lui nu stă doar în picioare

Nadal tremură în faţa lui Fish, apoi este anulat de Federer într-o oră şi 6 minute. 6-3, 6-0. Umilinţă! Ba nu, aşa-i în tenis, zice tabăra împăciuitorilor. […]

Federer a rămas în picioare fiindcă tenisul lui nu stă doar în picioare

Nadal tremură în faţa lui Fish, apoi este anulat de Federer într-o oră şi 6 minute. 6-3, 6-0. Umilinţă! Ba nu, aşa-i în tenis, zice tabăra împăciuitorilor. Murray pierde la David Ferrer, apoi declară abandon. Djokovici ia bătaie şi el de la acelaşi Ferrer după un meci scurt, din care nu am reţinut decît tristeţea atent dozată a părinţilor sîrbului. Concomitent, pe planeta cu ofsaid, undeva la Milano, se juca o partidă a cărei intrigă contrazicea teoria că sportul rege şi-a trăit traiul. Nu este exclus totuşi ca fotbalul să fie la crepuscul. Dar tenisul? Unde este tenisul la ceas de Turneu al Campionilor?

Londra, sala O2. Stil, eleganţă, modernitate. Lumini filtrate care arată cînd chipul jucătorilor, cînd reacţiile publicului. Oameni de rînd care flutură steguleţe, bucuroşi că se văd pe ecranele-gigant. Vedete, rude şi prieteni ai jucătorilor. Domnişoare eterice suferind teatral pentru iubiţii lor din teren. Atmosferă de sărbătoare într-un oraş magnific care face încălzirea pentru Olimpiadă. Ceva lipseşte parcă. Bucuria? Prospeţimea? Frumuseţea acelor partide care menţin tenisul la graniţa dintre artă şi efort fizic? Un edificiu perfect construit pentru evenimente excepţionale, dar care produce rutină.

Sfîrşitul de an nivelează. Stratosfera devine una cu atmosfera, campionii se amestecă printre outsideri. Oboseala şi uzura plutonului dominant (minus Federer) din tenisul masculin fac posibilă ascensiunea urmăritorilor. Ferrer, Berdych, invitatul de ultimă oră Tipsarevici. Dar impresia este că nu vorbim doar despre oboseală, uzură, rutină, sastisire. Nu despre oboseală şi uzură de sfîşit de sezon, ci despre oboseală cronică. Despre uzură istorică. Bine, bine, dar Nadal are 25 de ani, Djokovici 24, Murray la fel. Cum e posibil ca unul să fie cu genunchii ferfeniţă, altul cu spatele anchilozat şi cu umărul praf, iar celălalt să sufere de toate la un loc, dar mai ales de imaturitate? Uite că e! Tenisul lui Nadal, Djokovici şi Murray consumă. Tenisul lor este fizic şi lucrează ireversibil asupra muşchilor, a tendoanelor, a articulaţiilor. Fandările şi şpagaturile au un preţ pe care îl plăteşti după ani de victorii. După sezoane de invincibilitate. Uneori după mai puţin.

Capitolul Federer. Suveranul detronat vremelnic de un computer. Roger. Impecabil, distant, strălucitor. Fără probleme musculare. Odihnit, odihnitor. În timp ce Rafa şi Nole năduşesc şi gem, el îşi trece mîna peste fruntea uşor transpirată. Îşi aranjează cîteva fire de păr neascultătoare. Pluteşte deasupra terenului, înfăşoară mingea pe care o trimite dincolo de fileu. Vine de pe altă planetă, probabil aceea pe care s-au aflat la un moment dat şi Milan, şi Barca. Toţi ne transmit un mesaj. Sportul nu înseamnă doar să alergi ca nebunul. Sportul nu înseamnă doar să alergi. Sportul nu înseamnă…