Loţi, filozoful bunăstării

Pe omul de fotbal să nu îl întrebi de criză. El nu ştie ce este aceea criza.

Lui Loţi Boloni îi plac lucrurile simple. Mai demult, în epoca portugheză, fado-ul. Acum se dă în vînt după vinete şi dovlecei. La […]

Pe omul de fotbal să nu îl întrebi de criză. El nu ştie ce este aceea criza.

Lui Loţi Boloni îi plac lucrurile simple. Mai demult, în epoca portugheză, fado-ul. Acum se dă în vînt după vinete şi dovlecei. La o masă simplă, pe malul mării. Lui Loţi îi plac şi banii. Alt lucru simplu, dar mai greu de obţinut. Aşa a fost toată viaţa. Banii. Obţinuţi prin muncă serioasă şi aplicată, cu dăruire profesională. Cîştigă peste 600.000 de euro pe sezon în Grecia, ceea ce pe timp de criză este un mic record. În Grecia criza ar trebui să se simtă şi în buchetul vinului din care soarbe alene Loţi. Dar antrenorul român de şcoală franceză nu o simte. Criza. Nu vrea să o simtă. A auzit că în Salonic au avut loc nişte demonstraţii, că taximetriştii au intrat în grevă, dar pe el nu îl afectează. Treaba asta nu o ghicesc, i-a mărturisit-o colegului meu Viorel Tudorache chiar Boloni în timpul interviului. Salonic, vară, criză, fotbal la 40 de grade.

La 58 de ani, Loţi Boloni mănîncă ceva mai mult şi aleargă ceva mai puţin. A rămas acelaşi personaj interesant. Reţinut în gesturi, cumpătat în exprimare. Atrăgător şi într-o oarecare măsură fascinant. Este genul de om simpatic prin antipatia pe care o propune interlocutorului. Nu îşi pune sufletul pe tavă şi ai senzaţia că tot ce spune e filtrat cu atenţie. Ca antrenamentele lui faimoase. Ca radiografiile, nu dentare, pe care le face fotbalului românesc, jucătorilor lui exponenţiali. Operează fără anestezie, întreabă cine e, de fapt, Tamaş, ne sugerează că il capitano Chivu se cam alintă, lui Mutu îi propune un exerciţiu de demnitate. Peste toate, Loţi rămîne un om de fotbal.

Iar pe oamenii de fotbal nu prea îi interesează ce se întîmplă în jurul lor. Lor le plac lucrurile simple. Banii, confortul, bunăstarea. Aici, Boloni seamănă cu Mircea Sandu, cu Mitică Dragomir, cu Gigi Becali. Nu o ştie, nu i-ar plăcea să o afle, dar aşa se întîmplă. Omul de fotbal este o specie aparte, guvernată de un egoism atroce. El nu concepe să trăiască mai prost, chiar dacă lumea din jurul lui se prăbuşeşte. Şi se prăbuşeşte, cel puţin în Grecia asta e situaţia. Manifestaţiile, grevele, tensiunile sociale nu sînt pentru ei, oamenii de fotbal. Implicarea în viaţa cetăţii, o glumă! Sărăcia este o boală contagioasă împotriva căreia au ridicat în zid şi se feresc de ea ca de lepră.

Ceilalţi, spectatorii adică, sînt buni şi ei. Suporterii, greviştii din timpul zilei, cumpără bilete, plătesc abonamente TV. Dau bani ca oamenii de fotbal să fie liniştiţi. Plătesc ca oamenii de fotbal să nu simtă criza. Şi nu o simt. Filozofează despre împlinire profesională în patria lui Platon şi Aristotel.