Andone, şcoala flamandă
Nu, Andone nu s-a apucat de pictură. Vermeer şi colegii lui au o posteritate liniştită. Este vorba despre şcoala olandeză de fotbal, al cărei discipol pe viaţă rămîne antrenorul lui Dinamo. Vă era teamă de un joc închis? De un […]
Nu, Andone nu s-a apucat de pictură. Vermeer şi colegii lui au o posteritate liniştită. Este vorba despre şcoala olandeză de fotbal, al cărei discipol pe viaţă rămîne antrenorul lui Dinamo. Vă era teamă de un joc închis? De un şah cu piese cu jambiere? Aţi greşit, cu băieţii „Fălcosului” spectacolul e asigurat. Suspans, întoarceri de rezultat, palpitaţii, faze fierbinţi, şarje ofensive, parade formidabile ale portarilor, pase frumoase, realizări tehnice. Fotbal, adică.
Andone este vulnerabil la un simpozion al specialiştilor jocului ermetic. Cîteodată rămîne descoperit şi în faţa şefilor, cărora nu le poate explica de ce Dinamo încasează goluri cît Pandurii şi Mediaşul la un loc. Am impresia totuşi că măcar de la o vreme încoace Ando îşi face meseria şi din plăcere personală. Mi se pare uneori că felul în care le dă libertate lui Torje şi Adrian Cristea, lui Alexe şi lui Marius Niculae, felul în care privesc mereu spre poarta adversă N’Doye şi chiar Mărgăritescu, totul vorbeşte despre o filosofie ofensivă.
Andone este un tehnician ofensiv, dar nu inconştient. Reverenţa perpetuă pe care o face atacului nu l-a împiedicat să îl trimită în teren pe Kone, fiindcă N’Doye era în pragul celui de-al doilea cartonaş galben. Apoi i-a obligat pe Moţi, Scarlatache, Bordeanu şi Rubio să joace la sacrificiu, pe Niculae şi pe Cristea să facă şi faza a doua. Adică a mai adus în scenă încă o calitate a fotbalului flamand. Solidaritatea, întrajutorarea, spiritul de echipă. A ieşit o victorie foarte importantă. Plus senzaţia că filmul cu desene animate din apărarea dinamovistă are şi un sfîrşit.