Românii și Europa, baba și fizica cuantică

A reînceput Liga Campionilor, cu două ore de disputare, cu o minge mai mult albastră, cu aceleași emoții care - prin repetiție - riscă să rutineze și, în plus, cu Steaua Roșie Belgrad, câștigătoarea competiției în 1991 care nu a jucat niciodată până acum în faza grupelor Champions League

A fost frumos la televizor, într-o seară liniștită de septembrie.

Inter, apatică și anostă, a fost salvată de inspirația lui Spalletti și de voleul lui Icardi, jucătorii lui Klopp au alergat de parcă erau urmăriți de un roi de viespi turbate, iar Messi a început din nou să producă goluri pe bandă după un Mondial groaznic.

Nu e rău pentru telespectatori, mai ales că Liga produce bani și spectacol și diseară.

Iar mâine începe Europa League.

Doar că noi vom sta la televizor. Deja e a doua oară în ultimii trei ani când nicio echipă românească nu va juca în faza grupelor vreunei competiții europene. Fotbalul românesc se apropie cu pași repezi de Magadanul său, de capătul pustiu al lumii de unde începe oceanul de netraversat.

Ce ne încălzește și în această toamnă fără fotbal european este speranța că în curând vor veni copiii din noua generație. Băieții lui Hagi, tinerii de la alte echipe crescuți sub regula U21. Vedem semne pozitive peste tot în jur, ne entuziasmăm cu victoriile la juniori, lăudăm orice tânăr care dă un șut sănătos la poartă, dar preferăm să uităm că România a devenit specialistă în ratări de obiectiv.

Și ce ignorăm aproape complet este că nu avem cum să avem performanțe.

Mereu ne plângem că ne lipsesc banii. N-ar fi un handicap major, ținând cont că valoarea drepturilor TV din Liga 1 e peste cam toate ligile din jurul nostru, iar aceste țări au anul acesta echipe măcar în grupele Europa League.

E clar, nu știm ce să facem cu banii. De ce?

La FCSB, finanțatorul conduce tot, se implică în tot și ia orice decizie astfel încât să controleze tot. Fără rezultate, antrenorul e ținut pentru că ascultă docil mesajele din lojă. Conștienți că nu au un antrenor cu personalitate, jucătorii dau mai puțin randament, iar criticile finanțatorului le întunecă mintea. Tactica profitului rapid de pe urma jucătorilor tineri e deocamdată pusă la congelator din cauza faptului că fotbaliștii de viitor cumpărați de la Hagi nu confirmă decât în Liga 1. Și nu toți.

La Craiova, clubul nu se poate dezlipi de mentalitatea unui nou-născut care a primit toate drepturile și obligațiile unui adult legendar. Infuzia de străini îndoielnici continuă, iar jucătorii români sunt vânduți rând pe rând pentru a completa bugetul. Și mai e ceva, impresia de satelit neoficial furnizată în anumite meciuri jucate contra FCSB și Viitorul.

CFR Cluj e exemplul perfect de club fără o strategie managerială. Spre deosebire de anii lui Paszkany, în care organizarea sportivă era perfecționată în culise, CFR-ul de azi pare alcătuit dintr-un grup eterogen de anonimi adunați ad-hoc într-o piață și puși să conducă o multinațională. Eliminarea în fața luxemburghezilor de la Dudelange nu este doar semnalul că CFR e în faliment managerial, ci și semnul profetic că fotbalul românesc e aproape de prăbușirea totală.

Campioana din 2017, Viitorul, continuă să producă un număr impresionant de jucători tineri, ceea ce e de lăudat. Calitatea lor e, însă, cel puțin discutabilă. Deocamdată, Viitorul e doar o fabrică de speranțe, performanță nu tocmai greu de atins într-o țară în care puțini produc ceva și în care anumiți selecționeri ai loturilor de juniori primesc telefoane cu listele de convocări. Clubul născut din încăpățânarea lui Hagi și salvat de la faliment de compromisurile inestetice ale lui Hagi are nevoie de timp să se maturizeze, lucru demonstrat de eșecurile europene pe linie din ultimii ani.

Dinamo și Astra sunt ca două trupe de circ în turneu forțat prin țară. Clubul finanțat de Negoiță nu are rapacitatea din era Borcea, chiar dacă, financiar vorbind, ăsta nu e un lucru tocmai rău, dovadă condamnările din Dosarul Transferurilor. Fără un conducător abil, specializat în jocuri de culise, și cu un antrenor fără experiență, Dinamo are șanse infime să coaguleze o echipă puternică în viitorul apropiat.

La Astra, dependența de banii lui Becali e semnul unei boli cronice. Salvată de la faliment de sumele obținute pe jucătorii care au luat titlul în 2016 și de împrumuturile constante secrete de la finanțatorul FCSB, echipa lui Niculae trăiește ca un homeless din mila lui Becali. Și așa ne-am întors de unde am pornit.

Acestea erau echipele care ne-ar fi putut duce în Europa. Nu ne-au dus și nu e nicio surpriză în asta.

Microbiștilor români nu le rămâne decât să se uite la alții și să aștepte vara viitoare. Și dacă nu vara viitoare, poate peste două sau trei veri.

În era vitezei informaționale, în care timpul se comprimă, ce mai înseamnă o eternitate?