Costin Ștucan

Ziarist 360°. Talentat, vigilent, suspicios, insistent, polivalent. Investigații, opinii, video content

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Costin Ștucan
Mâna albă de făină a lui Dumnezeu

În 1986, Maradona a pus mâna pe minge și a dat din henț golul pentru care Anglia îl va urî până la sfârșitul lumii. Argentinianul i-a spus procedeului “mâna lui Dumnezeu”, englezii l-au numit jaful secolului. În același sfert de […]

...

Armata uitată

Stepa arsă de soare lasă degetele de la mână să-i pătrundă în măruntaie prin crăpăturile mari căscate în pământ. Buricele caută cu grijă. Solul e aspru, la fel ca iarba oțelită care-și trimite și ea degetele subțiri în adâncuri. Acolo, […]

...

De ce nu-i pasă lui Hagi de lacrimile lui Manea

“Prima oară când am auzit unde mă duc, am început să plâng. Când am auzit că merg în Belgia, la Mouscron. Credeam că merg la Chelsea”, a declarat Cristi Manea pentru Telekom la câteva ore după câștigarea titlului cu CFR, […]

...

Burleanu, mafia pariurilor și pila de la “doi ș-un sfert”

E probabil ultima seară a mandatului lui Răzvan Burleanu. Acum 4 ani, actualul președinte câștiga alegerile și promitea schimbarea fotbalului românesc. Una dintre primele lui mișcări a fost să aducă în federație mai mulți ziariști, socotind probabil că va obține […]

...

Picnic drăcesc cu huligani și robocopi

Cu trei ore înainte de derbyul CSA Steaua – Rapid, Național Arena aștepta pustie o seară cum n-a mai fost vreodată în Liga 4. Proaspăt debarcați din autocare, stewarzii aduși din zonele limitrofe erau aliniați aproape militărește pe platoul din […]

...

Armata uitată

La Rossoșka, la jumătatea drumului dintre Don și Volga, e secetă în miez de iunie.

Permalink to Armata uitată
miercuri, 20 iunie 2018, 12:09

Stepa arsă de soare lasă degetele de la mână să-i pătrundă în măruntaie prin crăpăturile mari căscate în pământ. Buricele caută cu grijă. Solul e aspru, la fel ca iarba oțelită care-și trimite și ea degetele subțiri în adâncuri.

Acolo, în pământ rusesc sunt înhumați aproape 1.000 de soldați români. 1.000 din 110.000 câți au murit în bătălia pentru Stalingrad. Alți 40.000 au fost înghițiți de lagărele de prizonieri și nu s-au mai întors acasă.

La 40 de kilometri de Volgograd, numele modern al Stalingradului, românii identificați sunt îngropați într-un cimitir discret, sub o cruce de granit, în cutii de carton numerotate cu pixul și lipite cu scoci. Deasupra lor stă un steag cât o batistă.

Atât a putut să facă România pentru victimele celei mai mari drame din istoria acestei țări.

Ceilalți 149.000 sunt aruncați în gropi comune neștiute, de la Gumrak, lângă Rossoșka, până la Kolâma, dincolo de Urali și de Cercul Polar.

Corespondentul Gazetei la Mondialul din Rusia, Theodor Jumătate, a vizitat cimitirul și a pus un buchet de crizanteme pe piatra neagră pe care scrie “In memoriam militarilor români căzuți în luptă la Stalingrad”. Reportajul lui impresionant poate fi citit aici. 

Acum 76 de ani, la final de noiembrie, Rossoșka era buricul unei lumi disperate. Pe un frig cumplit, mii de soldați români și germani hăituiți și dezorientați încercau să-și găsească drumul afară din încercuire.

Culmea, deși scăparea era spre vest, unii alergau spre est, împinși de tancurile sovietice ajunse deja la Don. Alții fugeau spre nord, dar acolo erau deja rușii, cei din nord căutau sudul, dar din sud veneau alți fugari.

Încet, încet, toți au trecut prin Rossoșka spre Volga înghețată, spre Stalingrad și spre moarte.

Mai jos este un pasaj din nuvela germană “Armata uitată”, scrisă de Heinrich Gerlach. Printre rânduri, descoperiți tragedia umană din acele zile, dar și resentimentele germanilor față de românii în ale căror sectoare a fost spart frontul. Românii fuseseră, însă, forțați să apere zone uriașe cu echipament militar rudimentar.

Gerlach a luptat la Stalingrad și a stat 5 ani în captivitatea sovietică. La întoarcere și-a publicat experiența, dar a schimbat numele reale ale camarazilor săi.

În Germania federală, Stalingrad durea prea tare.

În România comunistă, Stalingrad pur și simplu nu a existat.

Dar românii îngropați în cutiile de carton de la Rossoșka sau în gropile comune anonime au trăit și au avut mame, tați, frați, copii.

Doar ei i-au așteptat în zadar zeci de ani pe ascuns.

 

“Orele treceau și nu se întâmpla nimic. Zăpada cădea într-un strat din ce în ce mai gros, iar umezeala pătrundea în haine și ghete. Harras stătea în mijlocul drumului și încerca să străpungă întunericul cu binoclul, sprijinindu-se când într-un picior, când în altul, și blestemându-și bocancii. Măcar dacă și-ar fi luat vechii pâslari de fetru.

Dintr-o dată, a auzit ceva. Vântul purtase la urechile lui un sunet incompatibil cu tăcerea nopții.
Harras și-a ciulit urechile pentru a auzi mai bine. Da, era ceva ca un murmur de voci și tropăit de picioare. Sau poate era doar sângele care-i zvâcnea în urechi? Nu, acum putea auzi mult mai limpede și putea detecta voci, un zgomot surd de bocanci și clinchet de metal. Nu încăpea nicio îndoială. Veneau. În gând, Harras și-a impus să rămână calm în timp ce se întreba câți ar putea fi? Un batalion? Un regiment? Mărșăluiau normal și în mod clar nu bănuiau nimic. În regulă! Urma să le pregătească o “primire călduroasă”.

“Atenție”, șopti el, răgușit.

Ordinul a trecut mai departe printre soldați.

“Pregătiți-vă!”

“Pregătiți-vă…gata”.

O stare de surescitare încordată a cuprins micul grup.

“Tintiți!”.
“Tintiți…țintiți…țintiți!”.

Douăzeci și unul. Douăzeci și doi. Harras număra încet pentru a-și calma nervii și scruta întunericul cu binoclul. Voia ca inamicul să se apropie cât mai mult posibil înainte de a da ordinul soldaților să tragă.

Apoi, dintr-o dată, și-a luat binoclul de la ochi și a mugit “Halt!”, Stați!, în întuneric după care a ordonat unității sale pe loc repaus.

Recunoscuse căciulile albe din blană de miel ale românilor.

Dezamăgirea era înfricoșătoare, dar Harras a acceptat-o fără să clipească. Mai mult, se purta ca și cum se aștepta de mult la una ca asta. Opri gloata de figuri dezlânate care venise mărșăluind pe drum și o supuse unei lecții severe de disciplină. Află că veneau din sectorul vecin unde totul era doar haos. Erau pe drumuri de ore întregi, dar ruși…nu, nu văzuseră nici un rus.

Restul nopții trecu în liniște. Înspre dimineață, unitatea – pe jumătate înghețată și udă pînă la piele, a fost schimbată din gardă de detașamente din conducerea locală.

Atracțiile eroismului păreau acum și mai discutabile. Până și sergentul major Harras a învățat o lecție importantă. Ghetele cu carâmb înalt nu erau bune de purtat în linia întâi.

Zăpada continuă să cadă toată dimineața cu fulgi uriași și de la prima oră românii mărșăluiau prin sat. Veneau din vest. Veneau unul câte unul, sprijinindu-se în bastoane sau în bâte de cioban făcute de ei. Unii erau în picioarele goale, alții își cărau bocancii în mâini. Veneau în grupuri mici, tropăind unul în urma celuilalt precum oile, pe jumătate adormiți, ridicându-se unii pe alții, prea obosiți să-și mai scuture straturile de zăpadă care se depuseseră pe umerii și pe căciulile lor. Unii dintre ei erau pe cai, deseori călărind câte doi pe spatele unor bestii epuizate care abia dacă se mai puteau mișca din loc. Alții erau în ambulanțe care se îndoiau și scârțâiau sub greutatea încărcăturii lor formată din bolnavi și răniți. Unii își cărau încă armele sau trăgeau niște mitraliere învechite pe roți, ca pe niște jucării, în urma lor. Dar cei mai mulți abandonaseră aceste poveri. Drumul era presărat cu puști, cutii de muniție, centuri de cartușe și căști de oțel pe care zăpada le acoperea încet ca și cum unui Dumnezeu milos îi era rușine de această priveliște tragică. Era ca și cum fantomele distrusei Grande Armee (n.red. – armata lui Napoleon distrusă în Rusia la 1812) s-au întors. Mărșăluiau spre est, dar nu părea că le pasă încotro se duc – tot ce-și doreau era să se odihnească și să doarmă….să doarmă oriunde puteau găsi un loc să se așeze.

Membrii unității de informații stăteau lângă gard și se holbau la acest tablou.

“Vezi”, îi explică Lakosch lui Geibel. “Sunt toți sătui de război. Acum se duc acasă”.

“Acasă?”, îi răspunse Geibel neîncrezător.

“Sigur, frate. Au scăpat. Se vede asta. În ceea ce-i privește, războiul s-a terminat”.

Un trecător cu o înfățișare ciudată sosi chiar în acel moment. Stătea în mașină. Picioarele lui erau goale, iar uniforma era numai zdrențe, dar păstra aparența unei distincții comode întărită de o cască care-i alunecase pe o ureche. Pe tip chiar îl lăsa inima să fluiere și să le facă răutăcios cu ochiul germanilor în timp ce trecea pe lângă ei. Lakosch apucă o bucată înghețată de sac de pe jos și o aruncă înspre călător. Acesta o prinse abil și făcu un gest mărinimos de mulțumire.

“Dumnezeule! Dacă ni s-ar fi întâmplat nouă asta”, spuse Herbert, zguduit.

“Nouă?”, zise Frohlich aprins. “Ăștia sunt românii? Nu ni s-ar fi putut întâmpla nouă! Trebuie să înțelegi asta”.

Românii curgeau în Buzinovka (n.red. – Verchnaya Buzinovka, la 35 de km sud de Kletskaya) aidoma unui nor de lăcuste. Umpluseră străzile și curțile gospodăriilor, șoproanele, grajdurile și șurile și se înghesuiau în casă ca paraziții. Și oriunde găseau un pic de căldură se puneau pe jos și adormeau atât de adânc încât nimeni nu-i mai putea trezi. Chiar și pe coridoarele Secțiunii de informații, stăteau lungiți unul lângă altul și nu se mișcau când cineva dădea peste ei din greșeală. Mizeria, rănile și hainele ude, toate contribuiau la mirosul dezgustător. Breuer le dăduse voia să intre în camera lui în speranța că va obține ceva informații despre ce se întâmplase, dar de la români nu a reușit să scoată nimic.

În vale, panica se instalase la răscruce. Dinspre nord sosi o adunătură de cinci cai înhămați împreună  și călăriți de un singur călăreț incapabil să-i strunească. Una dintre dobitoace intră alergând într-un stâlp și căzu, doborându-i și pe ceilalți într-o grămadă zbuciumată – țipetele oamenilor și nechezatul disperat al animalelor, precum și sunetul claxoanelor produceau un iad. Polițiștii militari care încercau să dirijeze traficul își pierdură cumpătul și deschiseră focul.

O confuzie sălbatică se instală în jurul primăriei. Pe o plăcuță stătea scris în germană, franceză și rusă: “Rațiile vor fi eliberate doar detașamentelor aflate sub comanda unui ofițer”. Dar nimeni nu se aștepta ca soldații flămânzi să înțeleagă. Oricum, nu mai existau detașamente și comandanți. Înăuntru, primarul stătea în spatele unei mese pe care se baza să-l protejeze de mulțimea clocotitoare. Flutura din mâini și țipa “Nix Kuschait nix manger”, în acea formă de esperanto pe care războiul o creează și care era înțeleasă de soldații tuturor armatelor. Dar nimic nu se putea auzi din acel vacarm, cu excepția unui zgomot iritat și urât. Dintr-o dată, un ofițer cu o cravașă își desfăcu o potecă prin masa de români. Purta un cojoc din piele de miel și cizme de călărie, pinteni și pantaloni strânși pe picioarele arcuite. Laturile pantalonilor săi fluturau ca urechile unui elefant.

“Permiteți-mi”, spune el într-un accent vienez. “Sunt căpitanul Popescu”, și își duse cravașa spre tâmplă în semn de salut. “Solicit deîndată, vă rog, grajduri și nutreț pentru 500 de cai de la prima divizie de cavalerie. Călărim de două zile fără oprire și n-am găsit un bob de porumb”.

Pentru o clipă, primarul rămase fără grai. Apoi, își adună puterile într-un ultim efort și suspină adânc: “Ce tot vorbești? Grajduri și mâncare pentru brutele tale împuțite? Mai bine le tai și le dai oamenilor tăi să mănânce”.

Căpitanul de cavalerie se făcu de culoarea homarului fiert. Caii săi de rasă erau mândria vieții lui și acest individ necunoscut îi spunea să-i sacrifice.

Țipă înapoi: “Caii mei au luptat. Pentru cine au luptat? Pentru Hitler, înțelegi? Iar acum trebuie să moară de foame și de frig? O să merg să fac o plângere apoi o să rechiziționez tot ovăzul, tot fânul și toate grajdurile de care au nevoie – totul!”.

Își deschise drum, urlând, prin mulțime.

“Și noroc!”, cârâi primarul în urma lui. Apoi, prin cap îi trecu același gând ca și lui Frohlich. “Ce naiba căutăm să ne amestecăm cu țăranii ăștia murdari!?”.

***
Dinspre Manoylin, veni un raport că două regimente ale inamicului au atacat. Grupuri de luptă încropite în grabă au securizat drumurile care duceau înspre vest, iar locotenetul Dierk, cu cele două tunuri antiaeriene cu țevi cvadruple ale sale, era pe poziție acolo. Era, însă, prea puțin pentru a se descurca într-un caz de urgență. Cum grupul de luptă antitanc aflat sub conducerea căpitanului Eichert încă nu apăruse, după pierderea artileriei, divizia nu mai avea nici un mijloc decent de apărare cu excepția a patru tancuri aflate încă în stare de funcțiune. Cu ele, maiorul Kalweit erau acum în drum spre Manoylin.

În acel moment, o idee îi veni colonelului Unold și o împărtăși ofițerilor adunați în încăpere.

“Nu știm”, spuse el, “unde să găsim suficienți oameni și muniție, deși locul este înțesat de români care trândăvesc aiurea în jurul nostru. Chestia asta trebuie să înceteze. Trebuie să facem această adunătură să funcționeze din nou”. În timp ce privea împrejur, ochii săi căzură pe fața roză și zâmbitoare a căpitanului Fackelmann. Îi spuse: “Asta e treaba dumitale, Fackelmann”.

Micul căpitan se gândea profund la o problemă culinară. În noaptea cu petrecerea de la popotă, generalul susținuse că gândacii au un gust ciudat de nuci. Se întreba de unde aflase porcul bătrân bucata asta de cunoștință. Dacă era adevărată, se deschideau posibilități…

“Ei, Fackelmann, vezi ce poți să faci”.

“Prea bine, domnule colonel”, se bâlbâi Fackelmann, gândindu-se în continuare la cărăbuși.

“Fii atent!”, spuse Unold. “Adună cât de mulți români găsești în sat. Endrigkeit te va ajuta. În două ore, mă aștept să aduni două batalioane pregătite să lupte”.

“Hai, bătrâne”, zise Endrigkeit la ușă, trăgându-l pe căpitanul ezitant afară din încăpere.

S-au pus pe treabă, începând prin a ordona poliției militare a lui Endrigkeit să picheteze strada și să pună mâna pe orice bărbat care se plimba prin zonă. Dar vestea s-a răspândit ca focul și în câteva minute nu mai era țipenie de om cu excepția a cincizeci și ceva pe care izbutiseră să-i înșface. Endrigkeit anunță atunci că urma să se împartă mâncare. Știrea produse un entuziasm neașteptat. Românii începură să pălăvrăgească, să gesticuleze și să se împingă unii pe alții penru a ajunge în fața cozii. Unii se oferiră chiar să aducă alți camarazi, astfel că detașamentul de luptă atinse curând 200 de oameni. Fackelmann privea acest succes în liniște, suspicios. Endrigkeit îi făcu semn unuia dintre ai săi și spuse: „Ascultă-mă, Otto, tu și cu Franz trebuie să vă asigurați că mulțimea asta e hrănită la depozitul de aprovizionare – dar așa cum trebuie. Gândește-te că sunt înfometați. Vă aștept înapoi aici în patruzeci de minute”.

Peste o jumătate de oră, Otto și Franz erau înapoi. Singuri.

“Da, să trăiți!”, povesti Otto, împingându-și chipiul spre frunte, în timp ce se scărpina în cap. “Totul a mers bine până am ajuns la depozit. Am găsit pâine, băutură și câte un bol de supă groasă de mazăre pentru fiecare. Da, și apoi ticăloșii ăștia au dispărut brusc. Dumnezeu știe unde s-au risipit așa”.

Endrigkeit se uită la Facklemann. “Se pare că nu a ținut. O să pun să perchiziționeze casele. Ofițerii lor trebuie să fie pe aici, pe undeva”.

Așa că au luat casele la scotocit. În a doua casă, au găsit o cameră plină cu ofițeri întinși pe jos sau dormind cu capetele pe masă.

Doar unul dintre ei era treaz. Se uită cruciș la intruși, dar Fackelmann se duse la el și-i explică ce dorea. Ofițerul nu schiță nicio mișcare, doar îl privea încruntat pe Fackelmann care, transpirat, repeta cererea într-o franceză bâlbâită. Românul nu dădea nici un semn că ar pricepe, dar după o pauză interminabilă rosti dintr-o dată în germană: “Colonelul nostru doarme în camera de alături. A dat ordin să nu fie trezit, dar poți să încerci dacă vrei”.

Facklemann deschise, precaut, ușa și privi în încăperea care semăna cu o cabină. Văzu un gigant întins pe un pat de campanie. Fața oacheșă a bărbatului părea neagră de-a binelea în contrast cu părul său alb. Sforăia întins pe spate. Facklemann începu să transpire și mai tare. Îi făcu semn lui Endrigkeit să vină să-l ajute. Endrigkeit, care nu se temea de barbari, îi apucă ferm de umăr pe colonel și-l scutură violent. Fețe întrebătoare de români se holbau din ușă. Colonelul își împreună sprîncenele stufoase și mormăi în semn de protest. Apoi, deschise ochii și se ridică încet. În căutăura lui erau tunete și fulgere, iar românii de la ușă se făcură nevăzuți.

Facklemann și-a scos chipiul și s-a apucat să-și șteargă ochelarii cu batista, așa cum lustruiește un jucător o bilă de biliard. Se prezentă și începu să-și formuleze cererile, dar nu apucă să ajungă foarte departe.

“Ascultă-mă”, îl întrerupse colonelul cu un tunet în voce. “Am mers azi dimineață să discut cu statul vostru major. Am cerut mâncare pentru soldații mei. Colonelul vostru m-a repezit ca pe un câine râios – și acum are tupeul să vă trimită la mine”.

Facklemann se grăbi să-l asigure pe colonel că a venit din proprie inițiativă. Îi spuse că a avut mereu o părere foarte bună despre români. Cunoștea Bucureștiul și era un mare admirator al bucătăriei românești pe care o lăudă cu entuziasm. Dădea impresia că găsise un punct slab în armura colonelului; expresia de pe fața uriașului se îmblânzi. Apoi, lui Facklemann îi veni o idee strălucitoare. Îi spuse colonelului că a venit de fapt pentru a discuta în primul rând despre problema aprovizionării. Bineînțeles că toate unitățile românești abia formate trebuiau aprovizionate generos cu mâncare. Vizibil impresionat de argumentul final, colonelul îi răspunse că va lua această problemă în propriile mâini și i-a promis că pînă seara va oferi 500 de români pentru apărarea satului. Se ridică în picioare, își îndesă căciula din blană de miel pe cap și ieși afară după ce-și luă bâta noduroasă. Din camera cealaltă se auzea sunetul vocii sale care crease agitație printre ofițeri. În câteva clipe, dispăruseră cu toții. În scurt timp, Endrigkeit și Facklemann îi văzură în mijlocul străzii țipând și lovind-și oamenii cu cravașele și ajunseră la concluzia că misiunea lor era pe mâine bune.

În acest timp, Breuer porni la vânătoare prin casele în care trupele erau încartiruite. Unold îi ordonase să adune cu orice preț muniție pentru puști, dar peste tot nu găsea decât ridicări din umeri și păreri de rău. Se părea că nu mai rămăsese nici un cartuș în Buzinovka. Într-un final, într-un atelier de reparații situat la marginea de nord a satului, descoperi trei tunuri de asalt (StuG) care erau în reparații. Cei trei tineri ofițeri care le comandau jucau skat la o masă. Politicoși, îl invitară pe Breuer să li se alăture, oferindu-i coniac și țigări, apoi l-au pus să le povestească ultimele noutăți, pe care le găseau proaspete și surprinzătoare. “Vrei muniție?”, îl întrebară. “Poți să iei câtă vrei – vrei 2000 sau 3000 de cartușe?”. Unul dintre ofițeri îl însoți pe Breuer în atelier și-și adună oamenii. “Haideți! Scoateți muniția pentru mitraliere”. Pe fețele lor se citea jena. Un sergent-major spuse ceva de genul: “Aveam foarte puțină aici și ne trebuie nouă”.

“Prostii – toate cutiile sunt pline”.

Liniște.

“Ce s-a întâmplat? Deschideți cutiile!”.

Sergentul-major deschise fără tragere de inimă cutiile de rezervă pentru una dintre mitralierele grele. Erau pline ochi cu țigări și ciocolată. Celelalte erau la fel.

“Probabil că sunteți beți”, urlă locotenentul, dar în ochii săi era o sclipire de amuzament. Se uită lung dintr-o parte la Breuer și ridică vocea: “Dacă se mai întâmplă o dată, vă bat de nu vă vedeți!”.
Strălucirea nu le scăpă oamenilor săi. Răspunseră: “Da, să trăiți”, în cor, rânjind din fețele lor murdare de ulei.

În cele din urmă, au strâns câteva benzi pentru mitraliere, astfel că Breuer a putut să-l aprovizioneze pe Unold cu aproximativ 400 de gloanțe pentru apărarea satului Buzinovka.

Reveni exact când tancurile lui Kalweit intrau în sat zăngănind din șenile. O mulțime de soldați le saluta, entuziastă, strigând: “Câți ați distrus, domnule maior? Vine Ivan? L-ați speriat de moarte?”. Maiorul stătea în picioare ieșit din turela primului tanc, fluturîndu-și chipiul și râzând. Tunica lui de camuflaj și cămașa erau deschise la gât, iar Crucea de Cavaler se legăna în agățătoarea ei.

“Am avut noroc”, strigă el în timp ce sări cu ușurință din tanc – “probabil că am distrus vreo două batalioane. Nimeni nu-și va băga nasul pe aici până mâine dimineață”.

Spre seară, două companii de soldați români mărșăluiră în ordine spre marginea dinspre apus a satului. Colonelul, în carne și oase, îi însoțea. Inspectă fiecare armă în parte. Ridicând vocea sa puternică, promise că-l va trimite în iad pe cel care va îndrăzni să-și părăsească postul fără permisiunea lui și, din modul în care-și flutura bastonul, părea că vorbește serios”.

Comentarii (47)Adaugă comentariu

stucan e tembel (1 comentarii)  •  20 iunie 2018, 13:01

Esti de-a dreptul prost, ce armata uitata vezi? Dovada ca au morminte iar unii au fost repatriati.

Voicu Costin (3 comentarii)  •  20 iunie 2018, 13:08

Stiucane, tu ai fost acolo ma' ?

Sorin (1 comentarii)  •  20 iunie 2018, 13:10

Atunci, ca si acum am luptat razboiul altora. Atunci au murit sute de mii, acum o sa moara milioane de romani luptand razboiul altora. Despre onorarea soldatilor , cine sa o faca ? 99% populatie imbecilizata, 1% popor roman ? Ia exemplul martirilor din temnitele comuniste care sunt considerati criminali de razboi. Bunicul meu a stat 7 ani in lagar la rusi. Ptr ce ???? Ptr ce au murit copiii nostri la revolutie in 89 ? ???? Aaaaa, sa avem o tara politicaly corect , integrata in noul trend nazisto/bolsevic globalizant. Vin vremuri grele din pacate.

ManX (11 comentarii)  •  20 iunie 2018, 13:11

Bine ca ti-ai adus tu aminte. A trebuit sa se organizeze CM in Rusia pentru ca patrioții de tastatură sa se bată cu micro-procesorul in piept. Daca ai avea de ales între o vizită la acest cimitir si un meci la CM, ai aleage probabil meciul.

Andrei F (29 comentarii)  •  20 iunie 2018, 13:12

Domnule Stucan ,se pare ca-l contraziceti pe Tolontan si GSP!!!!De exemplu cei 150 000 de soldati morti datorita spargerii frontului la Stalingrad in varianta Tolontan toti sunt inmormantati la un loc!!!!Adevarul...mai conteaza adevarul?

dinamo_fan (33 comentarii)  •  20 iunie 2018, 13:17

Mi se pare o bataie de joc la adresa memoriei acelor oameni ramasi acolo ca unul ca Costin Stucan sa scrie pe aceasta tema. E ca si cum ai face ora de istorie cu buffonul de la circ. Pastrati va rog acest pacalici pentru presa de can-can pe care o faceti.

AlexOneX (1 comentarii)  •  20 iunie 2018, 13:18

Ma uit la comentariile de aici si imi dau seama de ce tara asta e in situatia in care se afla. Numai agramati cu clase mai putine ca trenul si alea facute la "scoala vietzi" care isi dau cu parerea total aiurea. Unii nu sunt in stare sa isi stearga mucii dar vorbesc despre soldatii romani si adevar cand ei nu au deschis in viata lor o carte de istorie. Dar na, 50 ron si un "senvis".

Andrei F (29 comentarii)  •  20 iunie 2018, 13:20

@stucan e tembel (1 comentarii) • 20 iunie 2018, 13:01 Istetule,ai remarcat ca ce numesti tu morminte sunt de fapt morminte ale rusilor?Prima pagina din GSP...este o mare greseala!!!

Negrupop (1 comentarii)  •  20 iunie 2018, 13:25

Tu lipseai să scrii,gata cu investigatiile?

Bogdan (1 comentarii)  •  20 iunie 2018, 13:26

Bun articolul. Am comandat cartea lui Gerlach.

liviu biruitorul (2 comentarii)  •  20 iunie 2018, 13:38

corect AlexOneX. corect Sorin. tara asta e plina de oameni prosti. corect Stucan....cine are cap sa inteleaga, are. cine nu, degeaba traieste.

Costel (1 comentarii)  •  20 iunie 2018, 13:44

La 40 de kilometri de Volgograd, numele modern al Stalingradului - dupa cate stiu eu numele modern al Stalingradului este de fapt vechiul sau nume: Sankt Petresburg. Va rog sa mai deschideti, din cand in cand, cate o carte sau sa consultati computerul.

QCD (3 comentarii)  •  20 iunie 2018, 14:02

Costine, tot respectul pentru seria de articole scrise despre soldatii nostri cazuti la Stalingrad. Anticipand seria asta ii scriam ieri lui Theodor Jumatate sa faca o vizita la Rossoshki la cimitirul militar romanesc, caci este una din rarele ocazii cand cineva isi aminteste de ei. Este prima data cand sunt mandru de voi cu adevarat. Revenind la nuvela asta scrisa de un german, textul debordeaza de curentul existent in anii '60 '70 in Germania - romanii au fost de vina pentru infrangerea germana de la Stalingrad. Dorinta de a blama pe altii pentru o infrangere atat de dureroasa a mers atat de sus incat si Von Manstein a marsat pe ideea asta. Mult mai tarziu, pe baza multor dovezi, s-a demonstrat ca trupele romane au luptat cu mult curaj , in special pe flancul nordic al frontului. Cititi o carte mai recenta, disponibila in librarii : Anthony Beevor - Stalingrad, romanii au rezistat o zi intreaga sub asaltul feroce al unei armate de tancuri (500+ tancuri) si al catorva armate de infanterie. Rusii au trebuit sa introduca rezervele pentru a rupe frontul romanesc. Daca asta vi se pare putin, intelegeti conditiile : ploaie de rachete Katiusha, valuri de tancuri - superioare la vremea aia tancurilor germane echivalente, si un puhoi de infanterie. Romanii le-au tinut piept cu pusti vechi, sticle de benzina si cateva tunuri de calibru mic. Au fost cateva divizii romanesti incercuite - Grupul Lascar - care au luptat pana la capat, inca 4 zile, pana cand tancurile rusesti i-au zdrobit - la propriu. As vrea sa stiu cati dintre noi am avea curajul sa facem ceea ce au facut ei, acum 76 de ani. Noi cei care injuram de mama focului daca liftul de la bloc s-a stricat pentru o zi, asta asa...comparativ. Soldatii nostri au fost intradevar prost echipati si aprovizionati, iar aici germanii au avut ei insisi vina principala: in contul petrolului si granelor livrate de Romania, ei nu au trimis echipamentul militar cerut insistent de Antonescu. Nu aveam aceeasi disciplina precum germanii intradevar, dar restul epitetelor la adresa soldatilor nostri sunt mizerii gratuite nemtesti, bune de a zugravi o imagine convenabila lor - romanii sunt cei care ne-au pierdut batalia! Soldatii nostri merita tot respectul si ar trebui sa le onoram memoria asa cum se cuvine. Si-au lasat oasele pe campiile inghetate rusesti, in locuri nemarcate, uitati aproape complet de un stat slab condus de o sleahta de paraziti. Macar noi sa nu-i uitam, iar voi ati facut un gest remarcabil.

Iulian M (2 comentarii)  •  20 iunie 2018, 14:03

Mi se pare aiurea sa numim pe acesti oameni EROI ! Nu au luptat pentru Romania, ci au fost fortati sa marsaluiasca mii de kilometri la ordinul unui personaj caruia, in mod ridicol, i se ridica imense osanale de patriotism - Ion Antonescu. Au fost niste oameni care au indurat chinuri si batjocuri cumplite, insa pentru mine ce au facut oamenii acestia nu este in niciun caz motiv de mandrie sau dovada de patriotism. Sorry, dar cimitirul de la Stalingrad, asa mic si necorespunzator cum il considerati, este mai mult decat suficient.

Andrei F (29 comentarii)  •  20 iunie 2018, 14:05

@Costel (1 comentarii) • 20 iunie 2018, 13:44 Altul care se face de ras!!!Si Leningradul unde era istetule?Jurnalistul are dreptate,tu gresesti!Sankt Petresburg-Leningrad,Stalingrad-Volgograd...

QCD (3 comentarii)  •  20 iunie 2018, 14:07

Costin, sunt cumva din generatia voastra, am crescut cu ProSportul vechi inainte de rocada, remarc calitatea din ce in ce mai scazuta a articolelor, dar si haul cultural/educational/logic/etc. in care se afla multi dintre cei care comenteaza pe aici. Asadar, articolele de genul asta sunt binevenite, scolarizarea societatii noastre ar trebui sa aiba prioritate. Reflectati la asta, caci totul are un rost.

paul (3 comentarii)  •  20 iunie 2018, 14:08

Domn' Stucan, asemenea relatari despre inzestrarea si gradul de instruire a soldatilor romani ne sunt cunoscute si de la autori romani, vezi Camil Petrescu sau Toparceanu. Dar nimeni nu le-a pus la indoiala loialitatea fata de camarazi, dovada stau marturiile maresalului Erich von Manstein, care a scris ca "dincolo de neajunsuri si slaba instruire, romanii au fost cei mai loiali dintre camarazii nostri pe "Frontul de Est".

căpcă1 (1 comentarii)  •  20 iunie 2018, 14:10

Costel (1 comentarii) • 20 iunie 2018, 13:44 La 40 de kilometri de Volgograd, numele modern al Stalingradului - dupa cate stiu eu numele modern al Stalingradului este de fapt vechiul sau nume: Sankt Petresburg. Va rog sa mai deschideti, din cand in cand, cate o carte sau sa consultati computerul. Du-te și te-mpușcă,habar n-ai de geografie ! *** !!!

Acest comentariu a fost moderat pentru că nu respectă regulile site-ului.

Unu oarecare (8 comentarii)  •  20 iunie 2018, 14:13

@Costel: vezi ca incurci borcanele. Sankt Petersburg s-a numit dupa Razboi Leningrad, iar dupa 1989 din nou Skt Petersburg. Actualul Volvograd, s-a numit pana dupa victoria finala a bolsevicilor Zaryzin. Poti citi in cartile Doctor Jivago sau Donul linistit. Afli o gramada de lucruri acolo despre Rusia veche a Tarilor si despre Razboiul civil dintre "Albi"(fortele conservatoare si reactioniste) si bolsevici. Cat despre Stucan, mai bine lasa istoria scrisa subiectiv si se apuca si el de citit niste carti adevarate.

paul (3 comentarii)  •  20 iunie 2018, 14:15

Iulian M: Antonescu a spus ca vom trece Nistrul pt a ajunge la Cluj! Asa cum nemtii ne-au ajutat sa eliberam Basarabia de rusi, asa si noi a trebuit sa-i ajutam pe frontul rasaritean. Antonescu isi daduse cuvantul lui de militar ca-i va sprijini pe nemti, daca ne ajuta in Basarabia si apoi ne sustin demersul de eliberare a romanilor ardeleni de sub austro-ungari. Ulterior, Stalin nu s-a opus reintregirii Romaniei, argumentand ca daca romanii aveau o justificare pt prezenta lor la Stalingrad, datorita diferendului pe care il aveam cu rusii legat de Basarabia, ungurii (a spus Stalin) n-aveau niciun drept sa-i agreseze pe rusi, intrucat rusii nu le facuse niciun rau. De aceea rusii nu s-au opus alipirii Transilvaniei la restul teritoriilor romanesti, dar au pastrat Basarabia ca un fel de cordon sanitar, asa cum e si acum.

FloDum (1 comentarii)  •  20 iunie 2018, 14:15

Macar voi , daca tot ati batut drum pana acolo , puteati sa puneti o coroana si sa schimbat drapelul . Poate la anul, SUCCES !!!!!!!!

11 (2 comentarii)  •  20 iunie 2018, 14:17

@dinamo_fan, chia a scris ceva? Eu am vazut doar un citat imens din ceva scris de altcineva. Totul avand legatura cu sportul. Indivizii de la ustensila de impachetat nu sunt capabili sa scrie ceva relevant.

Cristian Ciocarlan (3 comentarii)  •  20 iunie 2018, 14:17

@ Iulian M - traiesc intr-o tara in care libertatea de opinie este sfanta. Prin prisma asta comentariul tau reflecta o (oarecare) parere, dar categoric tu nu esti roman. Daca totusi gresesc eu, atunci cu parere de rau trebuie sa zic ca esti reprezentativ pentru esecul sistemului educational din RO. Germanii fac tot posibilul sa-si gaseasca mortii prin Rusia sau aiurea, francezii isi onoreaza La Grand Armee cu care au invadat Rusia, britanicii au mii de cimitire pe tot globul, japonezii la fel si chiar si rusii. Fa un lucru banal de simplu si intelege ca trebuie sa decuplezi politicul, reprezentat prin decizii politice/militare de armata/trupa.

dorian (2 comentarii)  •  20 iunie 2018, 14:17

@Costele tata .. tu scrii : "numele modern al Stalingradului este de fapt vechiul sau nume: Sankt Petresburg" .... vrei sa faci pe eruditul si te faci de ras !! Daca confunzi Sankt PETERSBURGUL CU VOLGOGRADUL ( Stalingrad ).

Andrei F (29 comentarii)  •  20 iunie 2018, 14:22

@Iulian M (1 comentarii) • 20 iunie 2018, 14:03 Eu nu cred ca esti roman!!!Soldatii aia au ajuns acolo si pentru ca Rusia ocupase o mare parte din tara!Nu au ajuns romanii in Rusia mai inainte ca Rusia si Germania sa imparta Europa dupa cum au vrut!!!Rusi nu numai noua ne-au facut asta.Au ocupat si Finlanda,jumatate din Polonia...Finlandezii ce le facuse,dar polonezii?Asta daca te rusinezi ca esti roman...Desigur ca nicaieri ,in nici un tratat nu s-a scris ca Rusia a fost si stat agresor in al doilea Razboi Mondial.Asa se intampla cand istoria este scrisa de invingatori...De exemplu ...la Stalingrad au fost trupe de italieni sau francezi...Astia nu au fost trecuti la natiuni invinse...,,Guvernul francez de la Vichy s-a dovedit receptiv în a permite înrolarea într-o legiune de voluntari care să lupte alături de Germania şi aliaţii ei pe Frontul de Est, dar a refuzat categoric să ofere orice ajutor de natură materială sau logistică.,,

Unu oarecare (8 comentarii)  •  20 iunie 2018, 14:26

Respect QCD! Se pare ca tu esti informat cum trebuie. In ziua de azi nimeni in Germania nu da vina pe trupele romanesti, dimpotriva. Insa pe italieni. :)) Stucan a citit si el o carte si gata! A gasit adevarul absolut. @Iulian M: ce fel de lighioana esti, sa judeci tu pe Antonescu, sau pe cei care au luptat la Stalingrad? Chiar daca Maresalul a fost un criminal, ce vina au soldatii? Tare as fi vrut sa te vad pe tine in acel timp. Ce faceai tu. Precis refuzai sa lupti pt Antonescu si preferai sa ajungi in fata Tribunalului Militar, condamnat la moarte sau in la Batalionul Disciplinar si tot acolo ajungeai. Iti dai seama cat de anapoda e comentariul tau? Nu zice nimeni sa ii consideri eroi pe soldatii cazuti, dar nici sa le arati dispretul unui om fara minte nu e frumos.

petre ioan crețu (5 comentarii)  •  20 iunie 2018, 14:32

În loc să folosească banii pentru îngrijirea acestor morminte, alde Moș Teacă din armata noastră, îngroapă sute de mii de euro într-un proiect eșuat - echipa de fotbal CSA Steaua. N-au reușit nici măcar să acceadă la barajul pentru eșalonul 3. Vor să intre tot prin ușa din spate, folosindu-se de justiția din România. Acolo vor să ajungă.

Disco Floyd (2 comentarii)  •  20 iunie 2018, 15:17

Sunt convins ca majoritatea celor care injura pe aici n-au facut nici armata .Nenorocita natie sunteti , va meritati soarta de sclavi .

Ionada (1 comentarii)  •  20 iunie 2018, 15:26

Radu Gyr - Ne vom intoarce

Silviu (5 comentarii)  •  20 iunie 2018, 16:45

Costel : Amice , habar nu ai despre ce vorbesti ! Sankt Petersburg este numele vechi si actual al Leningradului comunist ! Volgograd este , ca si Stalingrad , denumirea comunista a Tzaritzin-ului !

Antonescu (1 comentarii)  •  20 iunie 2018, 19:12

Da Domnul Stiucan, bravo. macar atat sa primeasca cei aproape 150000 de morti-POMENIRE la peste 70 de ani. daca ati fi avut strabunici pe acolo oare ati mai fi facut comrntariile astea nesimtite ***.

Acest comentariu a fost moderat pentru că nu respectă regulile site-ului.

Tavi (2 comentarii)  •  20 iunie 2018, 19:17

Copy-paste... Ai mai citit o carte, Stucane! Pe langa manualul de utilizare a televizorului si reguli de comportament in ascensor, bifezi deja al treilea roman. Esti bun si te vedem cu totii!

Sam (1 comentarii)  •  20 iunie 2018, 19:34

Bunicul soției a fost dat dispărut pe front în acea zonă....declarat mort ulterior.Nu a ajuns niciodată acasă.Singurii care au dreptul să vorbească sunt cei care au supraviețuit acolo, care au scris sau au împărtășit altora întâmplările de atunci, veteranii.Restul (noi) luptăm cu tastatura...inutil ca bătaia în ușă(tunul românilor). Interesant e că nemții au numele scris în piatră, ar fi fost o victorie dacă era identificat măcar un român din gropile comune.

Dodo (2 comentarii)  •  20 iunie 2018, 19:56

Ar trebui sa spunem merci ca ramasitele soldatilor romani au niste cruci. Pana la urma cine pe cine a invadat? Numai noi ridicam monumente si ne inchinam in memoria celor ce au bombardat orasele Romaniei in WWII. Adica sa nu uitam ca dupa asediul Stalingradului populatia civila a orsului ajunsese la 35 000 ! De la peste 500 000! Si noi vrem coroane la capataiul soldatului invadator?

gio (12 comentarii)  •  20 iunie 2018, 20:54

@Sorin Au murit tineri in Decembrie 1989 ca sa poti sa scrii tu aberatii pe internet, au facut-o sa fi tu liberi sa-ti etalezi "inteligenta".

17 Nentori Tirana (23 comentarii)  •  20 iunie 2018, 22:48

Lasind la oparte documentatia mai mult "literala" de propaganda sint in continuare impresionat de structura impecabila, emotia si rigu-roz- tata articolelor tale, care uite ca pot atrage si comentatori virgini - in sensul ca se incumeta prima oara sa-si aduca contributia. Dar Atentie !, asta nu este un subiect despre Hagi si "furturile" lui ci despre Eroi si Respect (vorba vine "respect" daca vedem ca MApN nu respecta nici norme legalizate de civilizatie. Are malai pentru foamea fiarei Laca dar nu are decit cutii de pantofi pentru cei care au murit pentru Patrie, egal daca unii ii considera prosti ori eroi. Uite un cimp de cucerit pentru Talpan ! ***). ----------------- Grav este ca poate te crezi vedeta lu peste, ai scris, ai luat malaiu si ne lasi pe noi - Andrei F, QCD, Paul, Cristian Ciocirlan, ...- sa-ti facem treaba in continuare. Daca nu esti in stare sa sustii astfel de subiecte, sa raspunzi si sa educi, atunci treci la sapa in locul nostru ! Esti la bar, la lalala, nu mai ai nici o treaba crezi ? Uite ca in lipsa ta unii isi bat joc de OM ! Esti si tu OM, nu ? Unora TREBUIE sa le raspunzi !

Acest comentariu a fost moderat pentru că nu respectă regulile site-ului.

constantin (1 comentarii)  •  20 iunie 2018, 22:48

@Iulian M...N-ai obosit să susţii nişte inepţii? România a pierdut Războiul dar a rămas cu o minimă satisfacţie: I-a luat în baionetă şi pe unii, şi pe alţii... Pe rând... Pe ruşi alături de nemţi, şi pe nemţi alături de ruşi.

adrian (7 comentarii)  •  20 iunie 2018, 23:08

Un material cum ar trebui sa scrie multi...stii ce zic...Respect

Lulu (1 comentarii)  •  20 iunie 2018, 23:44

A făcut și ambasadorul României la Moscova ceva? Nu mi rezultă?

Cristian (4 comentarii)  •  21 iunie 2018, 0:25

Germania a avut destui aliați ca sa câștige raszoiul împotriva uniunii sovietice. Greșeală lor a fost ca au crezut ca pot câștiga singuri, ignorând complet înzestrarea armatelor aliate. Italienii au fost calul troian al Germaniei. Italienii au început războaie pe care nemții le-au terminat sau au încercat sa le termine: Grecia, Iugoslavia, Africa . Trupele romane s-au comportat foarte bine la Stalingrad, atât cât le-a permis efectivele si înzestrarea. Trupele de vânători de munte au fost interzise de ruși pana in anii 60. Cu siguranța nu pentru ca și-au lăsat armele si s-au predat. Arma cea mai puternica a romanilor a fost dragostea de țara . Întotdeauna am fost mai putini si mai prost înzestrați , dar am compensat prin pricepere si curaj. Din păcate se urmărește distrugerea ființei naționale si după câte văd in comentarii, chiar reușesc. Imperiul otoman a suferit cele mai grele înfrângeri in spațiul Carpato-danubiano-pontic. Dar probabil locuit de americani sau de englezi. Prefer de o mie de ori propaganda ceaușista in care România era moțul , decât dezinformarea din ziua de azi. Din păcate bunicii noștri s-au cam dus si părinții nu au timp de educație.

sundance kid (16 comentarii)  •  21 iunie 2018, 0:41

Puterile axei erau la un moment dat un fel de NATO din ziua de azi . Ghinion !. Romania s-a aliat cu cine nu trebuia .

ManX (11 comentarii)  •  21 iunie 2018, 9:38

@Sundance kid. Si acum tot cu cine nu trebuie suntem aliati. Despre articol, spun ca nu-si are rostul în acest moment. Daca ar fi jucat Romania în acest oras, noi calificati fiind, ar fi fost perfect, dar asa este doar umplutura patriotica.

PAUL (1 comentarii)  •  21 iunie 2018, 11:43

Dezamagitor, domnule Stucan, sa considerati oportun sa legati articolul dvs. exclusiv de un pasaj dintr-o nuvela in care este reflectat un comportament, indraznesc sa spun, izolat, mai putin laudabil al unor subunitati romanesti. Exista suficiente surse alternative, inclusiv de origine straina, lipsite de subiectivismul nostru patologic, in care comportamentul trupelor romanesti, coplesite de tavalugul contraofensivei sovietice, este incadrat in zona eroismului, a determinarii mentinerii frontului si a disponibilitatii sacrificiului suprem. Cel mai pertinent si obiectiv comentariu este cel al lui QCD, pe care il felicit pentru imaginea zugravita. De la dvs., formator de opinie, as fi avut asteptarea sa apelati la mai multe surse pentru a creiona comportamentul trupelor romanesti in timpul bataliei care a generat cea mai mare infrangere militara din istoria moderna a Romaniei. Cu parere de rau o spun ca, prin astfel de articole, ancorate in surse unidirectionale, nu sunteti mai presus decat cei care, la conducerea statului fiind, ar trebui sa cinsteasca, cu infinit mai multa recunostinta, jertfa armatelor noastre, pe frontul de Est. Chiar si statistic, comportamentul catorva sute de soldati romani nu poate fi extrapolat si considerat reprezentativ pentru cei 150.000 de soldati morti, raniti, prizonieri sau disparuti la Stalingrad.

Mircea (10 comentarii)  •  21 iunie 2018, 12:36

Articolul este super si te pune pe ganduri....te face sa reflectezi. Felicitari Costin !

Mircea (10 comentarii)  •  21 iunie 2018, 12:43

fiecare are dreptul sa-si afiseze opinia; ar trebui sa fim recunoscatori ca acest lucru este posibil, este un drept fundamental. Ce nu inteleg este tonul si batjocura cu care unii posteaza aici ( stucan e tembel (1 comentarii), Voicu Costin (3 comentarii) , Tavi (2 comentarii), Negrupop (1 comentarii), dinamo_fan (32 comentarii)....) . Pana si asta este un drept fundamental....:(

Dodo (2 comentarii)  •  21 iunie 2018, 13:16

Este regretabila usurinta cu care sunt ingnorate detalii importante. Germania NU a ajutat Romania sa decupereze Basarabia si Bucovina de Nord. Tocmai la presiunea Germaniei noi am pierdut 2/3 din teritoriu, parte din Ardeal, Basarabia si Bucovina. Zona de sud a Romaniei a ramas "la Romania" pentru ca Germania a vrut sa detina controlul asupra petrolului romanesc. In plus, sa nu uitam, brava armata regala romana nu a tras un glont acceptand ca 2/3 din teritoriu si populatie sa treaca la straini. De unde atata patriotism identificat in piepturile bombate ale generalilor romani? In Japonia isi faceau *** SEPUKU! Nu mai ieseaua din casa de rusine neamurile lor. La noi vor statui!

Acest comentariu a fost moderat pentru că nu respectă regulile site-ului.

ManX (11 comentarii)  •  21 iunie 2018, 13:25

Costin,ai participat la campania militară de la Stalingrad? Văd ca esti singurul care are poza pe monument şi ai crucea deasupra capului. Sau ti-ai cumparat,primit, castigat loc de veci printre eroii neamului? Mai glumim...dar nici chiar asa:)

Comentează

Redacția GSP și echipa de investigații te invită să sprijini jurnalismul apăsând butonul DA!

Publicitatea pe net este vitală ca să putem produce în continuare investigațiile, știrile și faptele pe care le regăsești zilnic aici. Așa că avem nevoie de acceptul tău ca să-ți oferim, în continuare, jurnalism independent, în timp real și verificat.

Redacția GSP și partenerii noștri utilizează tehnologii precum cookies, profilare și prelucrare automata a datelor, pentru a personaliza către tine articolele și reclamele. Prin acceptarea cookie-urilor, ne ajuți să utilizam această tehnologie pe site și să ne finanțăm ziariștii. Ai posibilitatea să iei oricând altă decizie, printr-o simplă revenire pe site. Pentru detalii, te rugăm să citești Documentul de informare a utilizatorilor despre prezenta cookie-urilor pe site și Termenii de utilizare.

Da, sunt de acord