Lumea lui Andrei

Într-o seară, ne-a chemat pe mine și pe producătorul emisiunii la el acasă, să socializăm la un film. Ne știam doar de câteva zile, dar el ne punea casa pe tavă

“Vă blestem conducători ai României și-n pușcărie dacă v-aș băga pe toți, cu nimenea nu aș greși.

Vă blestem cu spitalele, școlile, șoselele, șpăgile, înfumurările și prostia voastră agresivă.

Vă blestem să muriți stând la coadă, să trăiți din salariu și să vă petreceți bătrânețea cu o pensie obișnuită, într-un oraș obișnuit, cu doi copii obezi și beți în sufragerie și cu părinții în întreținere pe veci.

Sunt obosit și drumul nu se zărește”.

Sunt cuvintele lui Andrei Gheorghe, într-o postare pe Facebook de acum jumătate de an.

Exact ăsta era Andrei. Se aprindea ca fosforul din vârful chibritului, ardea cu flamă strălucitoare și apoi devenea blând, melancolic.

De vină era sângele său pe jumătate rusesc.

Recunosc că, la început, am avut o frică îngrozitoare de el.

În primăvara lui 2006, când Sergiu Toader mi-a spus că voi face o emisiune cu Andrei Gheorghe în săptămânile de dinainte de sfertul românesc din Cupa UEFA, am crezut că o iau razna.

Mi-era frică de televiziune, dar mai ales mi-era frică de Andrei Gheorghe. La radio era un căpcăun, un devorator de oameni. În special, un devorator de minți necoapte.

Era o bibliotecă din Alexandria pe două picioare și putea să-ți vadă neuronii cum se adună pentru a crea un gând.

Îl ascultam uneori și eram șocat de cum reușea să fie atât de spontan. Andrei întreba și știa deja ce o să-i răspunzi, iar dacă sesiza o urmă de nesimțire sau de prostie începea să ardă. Și pârjolea totul în jur.

De aceea, eram înspăimântat la gândul că-mi va depista mintea necoaptă, că mă va distruge în direct pentru vreo prostie scoasă pe gură.

În ziua în care am intrat în camera în care aștepta să-și cunoască partenerul de emisiune am crezut că o să fac un atac de panică. Stătea cu fundul pe birou, în costum și cu cămașa deschisă la ultimul nasture.

Am înghițit în sec și am întins mâna.

– “Salut, numele meu e Costin”

– “Salut, mă, eu sunt Andrei!”

Andrei ăla, care avea curajul să le spună românilor într-o emisiune de mare audiență că Eminescu a fost omorât cu complicitatea masoneriei, mi-a zâmbit protocolar, dar blând.

Am stabilit cum ne împărțim rolurile, dar el era Dumnezeul emisiunii. Monologul lui te  putea distruge în bucăți și apoi te reconstruia la loc în câteva zeci de secunde.

Ideea emisiunii era să aducem politicieni care să vorbească despre fotbal. Prin studio s-au perindat atunci mulți tineri care conduc astăzi țara și pe care Andrei i-a blestemat toamna trecută pe Facebook.

Andrei îi înfrunta față-n față cu același curaj.

În direct, îi controla pe păpușari cu o lejeritate șocantă. Mușca din ei, apoi îi mângâia viclean pe creștet, după care își înfigea ironia aia ascuțită până în miezul creierului lor. Câți moderatori din România au îndrăznit să-l devoreze pe George Becali, aflat la doar un scaun distanță, iar finanțatorul FCSB să nu facă altceva decât să înghită în sec?

Era o fiară mediatică, dar genul de fiară blândă.

După emisiune, ne strângeam în birou și discutam ce a fost bine și ce nu. Eram temător, eram nesigur pe mine, dar el m-a încurajat constant și mi-a dat sfaturi de TV cât pentru două vieți.

Și a mai făcut ceva. Mi-a deschis mintea către cultura rusă.

Într-o seară, ne-a chemat pe mine și pe producătorul emisiunii la el acasă, să socializăm la un film. Ne știam doar de câteva zile, dar el ne punea casa pe tavă.

Atunci l-am descoperit pe Andrei Zviaghințev, genialul regizor rus pe care Andrei Gheorghe îl aprecia mult.

Am văzut „Întoarcerea”, iar el a comentat în șoaptă, discret, diferite cadre, modul în care regizorul filmase sau gândise anumite scene.

Era o enciclopedie redutabilă de orice.

Când ne-am întâlnit ultima dată am discutat un pic despre ultimul film al lui Zviaghințev și am zis că ne mai vedem.

Obosise, dar la radio, până la ultima emisiunea, nu a lăsat să se audă, să se simtă asta.

Andrei ăla, Midnight Killer-ul, 13-14, Matinalul, inchizitorul din Lanțul Slăbiciunilor, Gheorghe a fost poate cel mai bun om de radio și de televiziune văzut vreodată de România.

Un profesionist ignorat poate pentru că putea citi mintea oricui într-o miime de secundă.

Andrei Gheorghe a murit, dar flama lui rămâne în cei care l-au ascultat și în cei cărora le-a arătat secretele meseriei și secretele lui.

Îmi amintesc o scenă impresionantă din documentarul realizat în seria Mari Români. Andrei era într-o bibliotecă și frunzărea critica lui Eminescu. Citea și arunca pe jos, dezgustat, cărțile pline de “fraze nisipoase”.

Apoi s-a întors spre cameră cu privirea lui albastră de Rusia.

Avea un mesaj pentru românii mințiți de politicieni la fel ca pe vremea combativului jurnalist Eminescu. Direct, fără scenariu, fără script.

“Dacă vreți să-l înțelegeți pe Eminescu, citiți-l! Nu doar poezia, ci și publicistica”.

Ascultați-l!

Și dacă vreți să înțelegeți cine a fost cu adevărat Andrei Gheorghe, dați o căutare pe Google și YouTube, citiți-i postările de pe Facebook.

O să vedeți că Andrei a fost un veritabil român, cu mamă rusoaică, dar putea fi oricând american, japonez sau jamaican.

Pentru că Andrei Gheorghe a fost o lume.

Dumnezeu să te aibă în pază!

Îți mulțumesc pentru tot.