La moartea unuia de-ai noștri 

Stau cu articolul în față și mă uit prostește în gol.

Asta simți când ea iese din nou la coasă printre noi, printre ai noștri. I-am văzut coada neagră când a murit mama, i-am simțit aura rece când mi-a murit […]

Stau cu articolul în față și mă uit prostește în gol.

Asta simți când ea iese din nou la coasă printre noi, printre ai noștri. I-am văzut coada neagră când a murit mama, i-am simțit aura rece când mi-a murit colegul de bancă din liceu, dar uitasem de ea de la o vreme.

Acum, l-a luat pe Frăți. Mușc fără chef dintr-un măr și mă uit la luna coaptă din cer. Oare unde se duc oamenii care probabil nu au făcut rău nimănui în viața lor?

Simt ca acum mâna lui caldă pe grumaz, cum făcea cu toți cei de care îi păsa.

“Ce faci, pișiciosule?”.

Așa mă alinta, fără nimic vulgar sau malign în vocea lui, și mustăcea tot timpul pe sub nasul cârn, cocoțat peste niște buze groase care-i atrăseseră de-a lungul anilor fel de fel de porecle ce-l supărau doar câteva secunde. Ne știam de 22 de ani și practic, cu pauze mai lungi sau mai scurte, viața mea de după copilărie se leagă de el și ceilalți ai noștri.

Ai noștri am fost o echipă. Cea mai bună din România, era sloganul Gazetei Sporturilor în clipul publicitar tras după plecarea în masă de la ProSport. Tot noi, am plecat în masă și de pe Brezoianu, de la Sportul românesc. Între timp, echipa s-a rărit, unii au plecat care încotro, au apărut despărțiri, orgolii, resentimente, energii lumești pe care Frăți le-a ținut mereu în frâu cu demnitate. El era cel mai bun și mai înțelept dintre noi.

L-am cunoscut la Sportul românesc, într-o cameră înaltă din Palatul Universul, la început de toamnă, în 1995. Inițial, mă intimida, cu privirea lui ageră scăpărând de sub sprâncenele groase. Dar Vali – pe atunci era poreclit “Giga” sau “Calorie”, nu mai știu exact – n-avea nimic fioros în el. Râdea contagios, aproape de sufocare, și trăgea din Kent-ul lung, învăluindu-se mereu de un nor misterios de fum. Admiram la el meticulozitatea cu care își pregătea subiectele, calmul cu care vorbea la telefon cu sursele, trecând totul în agendă cu un scris minuscul și ordonat, și fumul ăla gros pe care-l scotea cu eleganță. Doar privindu-l, câtă ironie, îți venea să-ți aprinzi o țigară de poftă și să te apuci cum trebuie de presă.

Cu timpul, l-am descoperit cu totul. Un bărbat fragil, sensibil, cu păreri ferme și cu o bunătate greu de descris. Vali era ca un pansament pentru prietenii suferinzi, dar el însuși avea deseori nevoie de alinare. Își iubea mama cu un devotament care mă făcea să mă simt vinovat după ce mama mea s-a prăpădit și își adora odraslele, cățeii lui răsfățați. L-am văzut deseori fierbând de furie când auzea de cazuri de animale maltratate de oameni.

Și mai era ceva. Îi era un dor sfâșietor de tatăl lui, plecat la cele veșnice acum vreo 20 de ani.

Din sensibilitatea asta a lui s-a născut “Inimioară”, o altă poreclă pe care i-am dat-o noi, ceilalți, cu un dram stupid de maliție.

E miez de noapte, mă dor ochii, dar acum mă bușește râsul. Îl aud ca și cum e lângă mine, încă îi văd fața congestionată care-mi răsufla în ceafă pe terenul de fotbal din curtea spitalului Babeș, unde jucam săptămânal. Îl supărasem cu o altă ironie idioată și s-a oprit din joc ca să-mi dea o lecție, spera el, atât de dură încât să mă potolească pentru totdeauna. A doua zi, râdeam toți la fumat de comicul episodului absurd, demn de filmele lui Chaplin.

Mi-l aduc aminte cocoțat pe un birou, urlând de fericire la golul lui Ganea din meciul cu Anglia de la Euro 2000. Mi-e dor să-l mai văd o dată – cu mersul lui crăcănat și apăsat, de parcă ducea în cârcă  toate grijile lumii –  ferindu-se neîndemânatic de coarnele cerbului tânăr care păzea grădina în care trimiteam noi des mingile, la fotbalul de la Babeș.

Cel mai mult mi-e dor de sufletul lui mare. Când Radu a avut accidentul ăla blestemat, plângea ca un copil, în hohote, încercând să ne adune, să ne mobilizeze pentru a fi alături de unul dintre ai noștri într-un moment de cumpănă. „Nu o să fim singuri niciodată. Niciunul dintre noi”, a scris pe Facebook în seara în care ne-am revăzut, strânși în jurul lui Radu.

Și tocmai el a plecat primul dintre noi, la câteva luni după acea seară. Iar Radu a aflat vestea printre primii, nimeni nu știe din ce surse.

Îl văzusem ultima oară acum două zile. Era supărat, măcinat de grijile și calculele lumii ăsteia care ne suge zi de zi de tot mai multă energie, dându-ne înapoi tot mai puțin timp pentru noi. Frăți își purta, însă, frământările cu decență. Era un ziarist educat, din generația veche – cum sună asta, după 22 de ani în care ne-am considerat mereu nemuritori – , și lupta din greu să se adapteze la cerințele lumii digitale.

Am vorbit, un zâmbet blând i-a înseninat privirea întunecată, apoi a rămas că ne mai vedem.

Ieri, când Tolontan mi-a dat vestea, am plecat ca un nebun spre blocul în care stătea, sperând că e o alarmă falsă despre un ipohondru incurabil. În fața scării, mașina lui albastră își aștepta tăcută stăpânul care nu va mai veni nicicând. Frăți nu era acasă, de fapt nici nu ajunsese acasă de la o lansare de mașini.

Ea l-a prins pe Kiseleff și nu i-a mai dat drumul, deși doctorii s-au chinuit zeci de minute să i-l smulgă din gheare.

E toamnă și a început secerișul de ai noștri, pe lună plină.

Dumnezeu să te odihnească în pace, Vali Damian! Sincere condoleanțe familiei unui om cu un suflet uriaș.