Nu plânge, Simona! Ai pierdut cu un geniu

Trebuie să ne înclinăm în fața efortului de Sisif al Simonei Halep și să salutăm nașterea unui nou geniu al tenisului

4-6 și 0-3 în setul doi.

Mai grav, un nou break atârna greu în aer.

Halep mai avea cel mult 20-25 de minute până la momentul pentru care a muncit o viață.

De 21 de ani, rever după rever, raliu după raliu, minge salvată după minge salvată, românca a alergat ca o furnică atomică pentru a fi la câteva atingeri de un trofeu de Mare Șlem.

La ora 17:00, ora României, pe Halep o mai despărțeau câteva game-uri de prima poziție în clasamentul mondial.

Cu titanica Serena Williams retrasă, calea ei spre dominația tenisului feminin părea larg deschisă.

În soarele arzător de la Paris, după o nouă greșeală neprovocată, adversara ei – o fată de 20 de ani împliniți în ziua semifinalei – și-a băgat degetul mare în gură, căutând cu dinții o fâșie de piele invizibilă.

Până atunci, Ostapenko arătase tot ce credea că știe și fusese aproape să-i iasă. Dar Halep a alergat, iar la mingile la care părea că nu mai ajunge racheta ei a găsit mereu încă 5 centimetri de racordaj în plus pentru a întoarce o dreaptă ucigașă sau un rever imposibil.

Descumpănită de constanța româncei, Jelena redevenise copila scoasă în fața clasei și prinsă că nu mai știe următorul subiect.

Doar că, de data aceasta, momentul de impas atât de cunoscut tuturor din anii de școală se desfășura de față cu o bună parte din această planetă.

Fetița din Letonia a înghițit în sec, plină de ciudă.

Nu mai avea nimic de pierdut.

În fața ei, Halep devenise un momument de calm care-și calcula deja următoarele mișcări.

Câteva mingi, câteva raliuri și învingătoarea copilei din Letonia urma să fie liderul tenisului feminin.

Sincer, câți dintre noi ar rezista într-un asemenea moment? Câți ne-am putea ridica din abisul amărăciunii, câți nu ne-am relaxa la gândul atingerii primului trofeu de Grand Slam?

Ca-n filmele neo-noi ale lui Tarantino, aici a început sfârșitul!

Din zgura pariziană, Ostapenko, fetița cu obrajii îmbujorați de până atunci, s-a scuturat și s-a transformat într-o femeie aprigă ca focul, genul acela care o prinde de minune pe Uma Thurman.

Racheta ei a devenit tăioasă precum katana și a început să lovească așa cum n-o făcuse niciodată până atunci. Unii – amărâți probabil de finalul tragic pentru Halep – suspectează că n-o va mai face niciodată de acum încolo, însă e greu de crezut.

Ostapenko are în vene ceva nebunesc, un curaj care a făcut-o să se arunce nepăsătoare într-o finală de Roland Garros ca și pierdută.

Și să salveze totul, mutând presiunea pe umerii femeii din fața ei exact atunci când aceasta credea că și-a găsit în sfârșit echilibrul karmic.

Ce greu trebuie să fie pentru Halep în noaptea care urmează, retrăind momentul din setul doi în care totul părea câștigat, pentru a se risipi apoi în vântul călduț de la Roland Garros.

“Pe spatele Simonei sunt pete de sânge”, e metafora acestui turneu folosită de comentatori pentru a explica plastic urmele de zgură produse de numeroasele minimaratoane făcute de Halep.

În finală, se prea poate să fi fost sânge adevărat.

Ostapenko a atacat-o cu un zel pe care americanii nu au reușit să-l definească decât împrumutând un termen din chineză: Gung-ho.

Asaltată cu lovituri instinctive de o acuratețe incredibilă, Halep a mai putut doar să închidă ochii și să se apere cu disperare.

Disperare care s-a transformat în neputință.

În fața tenisului ultrapozitiv – “de bal sau de spital”, cum scrie Adrian Georgescu – făcut de această Uma Thurman a tenisului, nu ai soluție decât să ieși la atac cu același curaj nebunesc.

Doar că nebunia nu se antrenează.

De aceea, după o finală în care am suferit ca la sfertul cu Suedia din 1994, trebuie să ne înclinăm în fața efortului de Sisif al Simonei Halep și să salutăm nașterea unui nou geniu al tenisului.

Chiar dacă nu e dotată cu fizicul Serenei, Ostapenko are suflet de mare campioană.