Virusul care ucide fotbalul: de ce nu mai cumpăr tricourile echipei mele favorite

Cumpărând produsele oficiale ale cluburilor favorite, fanii aruncă de fapt bulgări de pământ pe coșciugul unui sport care a devenit un moroi

Sâmbătă la prânz. Mallul Liverpool One, întins pe mai multe străzi și niveluri, găzduiește, unul lângă altul, magazinele oficiale ale rivalelor Liverpool FC și Everton. „Magazinul nostru e imens, al lor e atât”, spune ironic un fan al lui Liverpool indicând din mâini o distanță de 30 de centimetri.

Azi, ironia – sau „banter” cum îi spun englezii – e susținută de fapte. E zi de meci, pe Anfield vine Arsenal, iar în fața primului magazin sunt zeci de oameni. Înăuntru, la parter și la etaj, alți peste o sută. La case, vânzătorii nu mai fac față. Ca niște termite, fanii devorează tot: tricouri, bluze de antrenament, fulare, căni, șepci, cărți, brelocuri, perne, pixuri. Găsești aproape orice pentru fiecare buzunar: o liră, 5 lire, 10 lire, 20 de lire, 90 de lire.

În casele de marcaj, teancurile mov de 20 de lire se adună, iar angajații aduc continuu din depozit noi produse pentru a înlocui găurile de pe rafturi.

Liverpool e un mecanism uriaș de produs bani, alimentat de zeci de milioane de fani. Pe străzile orașului, mii de bărbați și femei din întreaga lume urcă din zona docurilor spre stadion. Doi dintre ei, soț și soție, sunt veniți tocmai din Sydney, Australia. „Am făcut 26 de ore. Am emoții. Sunt pentru prima dată aici. Trebuie să batem azi. Doar am venit noi”, râde Margaret, apoi întreabă unde este magazinul oficial. „Megastore” e termenul oficial, împrumutat din limbajul corporatist.

Liverpool este o corporație, finanțată de americani. Sau de fani care îi finanțează pe americani. Cifrele oficiale date publicității săptămâna trecută arată încasări record de 301,8 milioane de lire sterline în anul fiscal 2016, numere cu atât mai relevante cu cât clubul nu a participat în Champions League și nu a avut acces la banii de acolo.

Anual, prețurile și, implicit, încasările cresc, iar asta nu e valabil doar pentru Liverpool. La schimb vine o scădere dramatică a calității produselor. Nu mă poate contrazice nimeni. Sunt un fan care are acasă 80 de tricouri ale lui Liverpool într-o colecție care conține piese produse de Umbro, Adidas și Reebok. Cel mai vechi este din anii 60, ultimul a fost fabricat în 2011.

Pot fi acuzat că sunt nostalgic sau conservator, însă din momentul în care Liverpool a semnat contractul cu Warrior în valoare de 300 de milioane de lire, preluat apoi de compania mamă New Balance, am încetat să mai cumpăr tricourile echipei mele favorite. Iar decizia s-a bazat pe observația că, an de an, materialele „revoluționare” s-au subțiat tot mai tare încât au devent aproape transparente, iar detaliile tricourilor s-au simplificat nepermis de mult pentru pretențiile unui colecționar serios.

În ritmul ăsta, în câțiva ani, fanii echipelor de fotbal vor merge pe stadion purtând niște pungi de plastic decrise drept ultima inovație tehnologică. Senzația de producție în masă nu a fost niciodată mai puternică precum e azi. Prețul acestor produse extrem de necesare pentru satisfacerea unei pasiuni va crește direct proporțional cu proiecția profitului desenată în birouri de directorii presați la rândul lor de proprietari.

Fotbalul se îngroapă încet încet în bani. Și peste acești bani care îl sufocă vin alți bani. E o ironie. Cumpărând produsele oficiale ale cluburilor favorite, fanii aruncă de fapt bulgări de pământ pe coșciugul unui sport care a devenit un moroi.

Și-a pierdut sufletul.

Revenind la Liverpool, recent am avut posibilitatea de a vedea actele unei afaceri făcute de clubul meu favorit. E vorba despre transferul sârbului Lazar Markovic la care Liverpool a plătit unui grup de impresari 17,5 milioane de euro!!! Imens pentru un fotbalist care a stat apoi mai mult împrumutat.

Documentele din baza de date Football Leaks sunt necunoscute celor mai mulți dintre fanii clubului. Dar, ca să replicăm o deviză celebră în România, în conturile impresarilor sunt și banii lor, plătiți pentru o cană, un pix sau un tricou produse în China, Thailanda sau Bangladesh și vândute la niște prețuri supradimensionate.

De ce plătesc cluburile acești bani?

„Banii curg în fotbal. Totul e fluid. O parte din ei ajung în conturi offshore și apoi se întorc în conturile unora care semnează în numele cluburilor”, susține un impresar român care lucrează de mulți ani în occident.

Cluburile plătesc și pentru că fanii plătesc. Merchandising, abonamente TV, practic mare parte din bugetul unui club provine de la fani. Mecanismul de generare a banilor în fotbal e ca un virus care devine din ce în ce mai puternic. Încercările firave de a-l combate sunt sortite din start eșecului.

În 2005, un grup de suporteri idealiști de-ai clubului Manchester United a decis să se rupă de ceea ce ei considerau corporația patronată de familia americană Glazer. Au încetat să mai susțină echipa cu care au ținut  tații și bunicii lor și au făcut un club nou. FC United of Manchester.

Ideea era de club al suporterilor, în care deciziile să fie luate de fani. Clubul a promovat încet-încet până în liga a șasea, unde stă de câțiva ani. Dar, recent, mai mulți directori și-au dat demisia din cauza lipsei de transparențe în gestionarea banilor!

Apropierea de ligile virusate de mirajul banilor e contagioasă.

PS – Tocmai am lăsat și eu 60 de lire în megastore. Tricourile New Balance sunt sub nivelul așteptărilor, dar două tricouri din finalul anilor 70 îmi lipseau din colecție. Culmea, sunt primele tricouri din istoria fotbalului englez pe care apare un sponsor. 1979 e anul în care virusul banilor a început să se replice.

Save