Problema
Brutal, elementar: problema sportului românesc este însăși societatea românească

Și, până la urmă, ce se mai poate întâmpla la Rio? România va strânge sau mai degrabă nu va strânge câteva medalii dincolo de care să ascundă problema.
Abia acum sportul a prins din urmă – în picaj – societatea. Suntem ultimii din mica noastră uniune (mă rog) europeană la aproape toți indicatorii care arată gradul de civilizație. Sportul era o excepție, sportul era moștenirea noastră mai puțin grea. Nu va mai fi.
Oameni, uitați-vă o clipă în jur: sunteți înconjurați de ghetouri proletare, hypermarket-uri, farmacii, case de amanet și cazinouri unde pariază oamenii săraci! Revoluția s-a făcut doar pentru programe televizate și carne în galantare? Nu e chiar așa. S-a dat și liber la un sport pentru care chiar avem vocație – furtul. Se fură la stadioane, se fură la săli de sport, se fură la patinoare. Furtul acesta permanent al propriei căciuli – ăsta, da, e o tradiție.
Au trecut douăzeci și șapte de ani (!) de când s-a prăbușit regimul ilegitim și criminal, dar tot ce a fost mai înalt și mai mizerabil în sport de acolo încă vine. Din acel sistem. Și mentalitatea asta blestemată că orice abuz e scuzabil dacă aduce rezultate. Mentalitatea asta blestemată de afaceri de familie, unde putem – cehovian – să ascundem orice, iar securiștii au fost prietenii noștri (Elisabeta Lipă, Evenimentul zilei, 2006). Cum s-a făcut performanță atunci? Știm doar bucăți de adevăr, și mai știm ce nu vom afla niciodată: nimic despre dopaj. Rămânem ultimii inocenți din lagărul socialist, vorba aia.
Și mai știți dumneavoastră generațiile de aur din gimnastică sau din canotaj sau din atletism? Breaking news: nu au fost aduse aici de extratereștri! Ele au fost o consecință a unei politici. Politica partidului și statului de a trimite către lume ambasadori excepționali ai societății noastre multilateral dezvoltate. O imensă poleială peste golul dinăuntru. A fost bine? A fost rău? Așa a fost. Și nu mai e așa. Ne amintim plini de mândrie de Zeița de la Montreal. Just. Să nu o uităm însă nici pe Nadia care a fugit (și pun în acest verb toată forța pe care el o are!) din România. Ați uitat, tovarăși? România era o pușcărie.
Au trecut douăzeci și șapte de ani. Sportul nu mai este un pașaport de evadare. Gata! Și unde e baza de selecție? Unde sunt antrenorii de la bază? Cine mai strânge astăzi copii din satele uitate ale Moldovei, de pe ulițele sărace ale Sudului, cine mai caută eroi în adâncurile Deltei?
Păi, vuiește internetul (internet măcar avem!) de gluma asta amară: organizația teroristă Stat Român a trimis spre Occident milioane de refugiați în ultimii ani. Care ne e deci politica? Ați văzut cum s-a predat puterea către noua elită la restaurația din 2014? Securiștii au fost prietenii noștri – nu ați uitat, da? Noua clasă conducătoare care s-a înstăpânit și peste sport va ajunge însă, nu peste mult, să gestioneze, în fanfara vorbelor goale, nimicul. Cu faptele e, dintotdeauna, puțin mai greu.