Potopul după oameni

Conducătorii administrativi din fotbal se obișnuiesc cu binele şi ajung să creadă că el vine indiferent de numele angajatului. Fals

Marți seară, am ales să văd Unitedul la Wolfsburg, în prima seară decisivă a grupelor Champions League. M-a tentat afișul, unul care prezenta un superbrand mondial contra unei reprezentante a campionatului cu cea mai mare detentă în ultimii ani. Sincer să fiu, eram curios să văd un meci între două culturi.

O echipă care-și permite să achite 50 de milioane pe Anthony Martial, un atacant de 20 de ani, să dea salarii de miloane de euro jucătorilor de rezervă și să-i ofere antrenorului Van Gaal un contract de 10 milioane pe an. Cealaltă, crescută bine în ani grație sponsorului Volkswagen, dar care nu a luat niciodată hotărîrea să arunce cu atîția bani în cetățenii care rostogolesc mingea, pînă cînd vistieria clubului nu s-a umplut din bilete, marketing și merchandising. Cumva, m-am așezat la geam să văd joaca dintre doi copii de familii bune, unul pe care părinţii au decis să-l îmbuibe înainte de a-l pune la treabă, făcîndu-l obez, iar celălalt pe care alții au hotărît să-l crească sănătos, după principiul că recompensa să survină meritului.

A ieșit cum mă așteptam, în sensul că reprezentanta fotbalului german s-a impus în fața celei a fotbalului englez, așa cum pare a fi trendul și pe viitor, exceptînd cazurile cînd în ecuație se bagă și unii cărora le trece conducta de petrol prin curte și pentru care fair-play-ul financiar e cel mult titlul unei comedii de situație.

Dincolo de toate însă, Manchesterul acesta mi-a confirmat încă o dată că indiferent de oraș, țară, continent sau galaxie, omul sfințește locul. Brandul United e la fel de mare, doar că de vreo 3 ani încoace el nu mai reprezintă același lucru. Exact din seara aceea memorabilă în care, la capătul unui 5-5 cu West Brom, Sir Alex Ferguson se dădea la o parte pentru a încheia în glorie o eră. Era seara în care Man Utd, cu „nea Sandu” la timonă, umfla cel de-al 9-lea titlu în Premier League. După aceea, fără ca bugetul clubului să fie afectat, fără ca vreo criză financiară să se instaleze, anul imediat următor clubul avea să termine pe locul 7 în campionat și să rateze calificarea în Europa după aproape două decenii de prezență neîntreruptă. Diferența s-a făcut  la nivelul deciziilor pe care avea să le ia cel pus în scaunul antrenorului.

Chiar dacă succesorii, Moyes sau Van Gaal, au beneficiat de același sprijin din partea conducerii, de bugete la fel de generoase (în special olandezul), nici unul dintre ei n-a putut să fie acel urmaș al lui Ferguson care să păstreze echipa la o linie de performanță sportivă asemănătoare. Astfel că, marți, la Wolfsburg, Unitedul a „reușit” să rateze primăvara Champions League, chiar dacă astă-vară a avut numai pentru achiziții o pușculiță plină cu 210 milioane euro, aproape dublu față de bugetul total al nemților.

Seara de marți a fost, pentru mine, încă o dovadă că valorile umane sînt mult mai importante decît cele materiale. Că această resursă trebuie valorificată și valorizată. Că, într-un final de ecuație, ea face diferența. Iar dacă încă nu sînteți atît de convinși ca mine, vă invit să facem împreună un exercițiu de imaginație. Spre exemplu, eu cred că după plecarea lui Lucescu de la Șahtior traiectoria „minerilor” va semăna cu cea a rivalilor de la Kiev după dispariția lui Lobanovski. Timpul taie pariul!