Andrei Vochin

Cel mai bun ziarist dintre oamenii de fotbal și cel mai bun om de fotbal dintre ziariști. Pentru că le face pe amândouă

Asta chiar că e cea mai grea sarcină. Să scriu despre mine, în deschiderea noului blog. Cum naiba să o fac dacă toată cariera m-am călăuzit după vorbele lui Ovidiu Ioanițoaia: ”Copile, în viață nu contează ce crezi tu despre tine, ci doar ce cred ceilalți? ”.

Mulți dintre voi m-ați cunoscut acum 24 de ani, cînd mi-a apărut prima semnătură într-un ziar. Probabil că v-ați dat seamă că lucrul pe care-l urăsc cel mai tare e scandalul, iar cel pe care îl prețuiesc cel mai mult e fotbalul.

L-am întîlnit pe la 5 ani, de mînă cu bunicul meu, în singura peluză de atunci a Giuleștiului. A fost dragoste la prima vedere. L-am practicat cu profesorul Petre Mihai pe cimentul din spatele peluzei din Ghencea și, mai apoi, în grupa de Berceni de la Sportul Studențesc a profesorului Morărescu. Șansa mea a fost că am realizat la timp că nu sînt mai talentat decît colegii mei Ilie Dumitrescu sau ”Cangurul” Dobre, așa că m-am oprit. Doar din jucat la nivel de performanță, căci cu acest minunat microb fusesem infestat definitiv.

În 1991, am început să scriu la Sportul Romînesc, iar de atunci povestea mi-o cunoașteți. Am stat alături de fotbal, tot mai aproape de el, pentru a-l înțelege și mai bine și pentru a-i simți aproape răsuflarea pierdută. N-am scris mondenități, nici bîrfe, nici scandaluri. Nu mi-am atacat colegii de breaslă. Am participat la cursuri de antrenorat, dar și de arbitraj, am stat ani la rînd aproape de regretatul Traian Tomescu în toate Comisiile de Disciplina. Am vrut să intru în măruntaiele fenomenului tocmai pentru a-l putea înțelege și explica mai bine cititorilor. Care, la rîndul lor, mi-au sugerat de nenumărate ori să nu fiu comod și să mă implic. Să aplic cunoștințele dobîndite în lumea reală.

Am deschis o nișă, pe care am încercat s-o adîncesc cu fiecare zi. Pînă am căzut în ea. De un an am cedat și am făcut pasul dincolo. Am vrut să văd dacă tot ce am învățat în două decenii în presă, ca jurnalist, dar și ca manager, în sutele de oră de Licență Pro, combinat cu tot ce trăisem ca junior în vestiar, pot forma un întreg pe care să-l dau înapoi fotbalul.

Deși am rămas același, deși mi-am păstrat setul de valori, am ”izbutit” să strîng într-un an mai mulți dușmani decît într-o viață, dar, în același timp, am putut să descoper adevăratele caractere și competențe și din lumea presei, și din cea a fotbalului. Un singur lucru n-am reușit: să renunț la ziar sau tv. Semn că în viața mea e suficient loc pentru DOUĂ IUBIRI: fotbalul și jurnalismul. Cu care voi continua pînă la capăt.

PS. O altă părere despre mine puteți citi AICI.