Vara unui om uitat

La sfîrşitul lui martie era dat afară. La sfîrşitul lui august are deja în palmares singurele trofee din istoria clubului, plus calificare în premieră în grupele unei competiţii europene.

La sfîrşitul lui martie era dat afară. La sfîrşitul lui august are deja în palmares singurele trofee din istoria clubului, plus calificare în premieră în grupele unei competiţii europene.

În vîrtejul isteriei generale care ne-a luat prizonieri după povestea cu Ludogoreţ şi care a reîmpărţit România în stelişti şi anti-stelişti riscăm să comitem nedreptăţi. Unii sînt aplecaţi spre critică, căută vinovaţi şi-şi ascut satîrele pentru a tăia capete. Ceilalţi jubilează, taxează trufia Stelei, plătesc frustrările acumulate ani întregi în care au fost suporterii de o seară a altor echipe decît cea de suflet. Pare o terapie, pare că numai aşa ne vom elibera şi ne vom simţi împliniţi.

Războiul acesta al sufletelor face, din păcate, victime colaterale. La umbra marelui eveniment de la Sofia, izbînda Astrei în faţa unui mare brand european cum este Olympique Lyon nu capătă lumina pe care ar fi meritat-o. Performanţa sportivă a unui club cu un buget de pînă-n 10 milioane în faţa unuia ce deţine un zero în plus e trecută acum în planul doi. Nici nu vreau să mă gîndesc cam cum vorbeam cu toţii despre o eventuală contraperformanţă în faţa vreunei echipe de prin Feroe sau Andorra, dar bănuiesc că spaţiul dedicat criticilor era mai amplu decît cel oferit azi elogiilor.

Cu siguranţă există argumente, altele decît forţa numelui Stelei. Astra nu e un club de tradiţie, Astra avea pînă mai ieri suporterii desenaţi la peluză, Astra n-are carismă şi nici nu a făcut vreun efort să intre în inimile fanilor de oriunde. Nici nu sîntem siguri că peste puţin timp nu va ajunge vreo Unirea Urziceni: azi în Europa, mîine în nefiinţă. Oamenii Astrei însă merită mai mult decît li se oferă, iar unul dintre aceştia cu atît mai mult.

Acum cîteva luni, mai precis pe 22 martie, i se arăta uşa. Era dat afară de vorbele mult prea grăbite şi deseori neînţelese ale patronului. După un an şi ceva de muncă în a clădi nu atît o echipă, cît o stare de spirit, o atmosferă în care să poţi să lucrezi de plăcere, nu de nevoie, Daniel Isăilă era trimis pe bară cu sentimentul că el este răspunzător de faptul că Astra nu putea ajunge Steaua, că nu se calificase în grupele Europa League şi că ratase calificarea într-o finală de Cupă. Omul cu banii şi cu decizia nu putea vedea un proiect cu termene şi staţii, cu obiective intermediare sau de parcurs. Aşa că a tăiat.

Elegant, Dani a mulţumit pentru minunatele clipe trăite la această echipă şi s-a retras acasă, în confortul dat de protecţia fetelor lui. N-a vorbit despre o pauză lungă în care să se liniştească, nu a adus în discuţie nimic din bucătăria clubului. Doar a făcut un pas mai în spate, suficient cît patronul să observe realitatea ce-i rămăsese în faţă. Oamenii cu putere sînt bîntuiţi de certitudini, ajung să creadă că le ştiu pe toate, dar, în fapt, nu pot să judece decît în mărime naturală. Nu e numai cazul lui Ioan Niculae, care merită felicitat măcar pentru că a realizat rapid ce a greşit.

După nici două luni, Isăilă a fost rechemat la echipă. Umil şi deloc vindicativ, a acceptat. Şi-a reluat munca de unde fusese nevoit să o întrerupă şi, din mai pînă în august,  a cucerit Cupa, Supercupa şi a mers în grupele Europa League eliminînd Lyonul. O vară pentru o istorie. Vara unui om care nu merită uitat.