Adios, dar şi gracias!

Mondialul şi-a depus din nou ofranda la picioarele Zeului fotbal. După Franţa în 2002 şi Italia în 2010, o altă campioană planetară în exerciţiu îşi dă duhul prematur şi părăseşte competiţia supremă din faza grupelor.

Mondialul şi-a depus din nou ofranda la picioarele Zeului fotbal. După Franţa în 2002 şi Italia în 2010, o altă campioană planetară în exerciţiu îşi dă duhul prematur şi părăseşte competiţia supremă din faza grupelor. Spania îşi încheie lamentabil scurta reprezentaţie fără punct după două meciuri şi cu o căruţă de goluri încasate, mai multe decît primise în ultimele 20 de jocuri la turneele finale europene sau mondiale.

Schimbarea regilor, bucuria nebunilor. Dinastia iberică a căzut, iar toată gloata contestatarilor e liberă să cînte. Aşa cum a făcut-o atunci cînd Zidane nu şi-a mai ridicat capul pleşuv din iarba coreeană, iar Cannavaro a amuţit în concertul aiuritor al vuvuzelelor sud-africane.

Spre deosebire de Franţa şi Italia, Spania a însemnat însă mai mult decît o campioană mondială de grabă răpusă. În cei 6 ani de domnie, începuţi în Praterul vienez şi terminaţi unde altundeva decît pe Maracana, La Roja nu a adunat doar trofee, ci, mai mult decît atît, a lăsat istoriei fotbalului un trend. A impus o modă la fel de puternică precum WM-ul englezesc, catenaccio-ul italian sau fotbalul total olandez. A inventat un stil şi, cu ajutorul unui comentator, chiar un nume. Tiki-taka s-a născut la Euro 2008 ca să bucure şi ca să cucerească lumea.

Adulată la început, această manieră de a ţine mingea fără a ameninţa neapărat poarta, pe care mi-am permis s-o intitulez cel mai frumos antijoc din lume, a început uşor-uşor să intrige, apoi să plictisescă, pentru a sfîrşi în huiduielile aceleiaşi mulţimi care la început o salutase.
Acesta este destinul oricărui lider. După 6 ani de dictatură, Spania pleacă acasă, acompaniată de acel adios ironic şi dureros. Eu voi adăuga însă şi un mare gracias! Pentru imensul tezaur lăsat fotbalului mondial e oricum prea puţin.