Leo fără Pep

Apatia lui Messi, în special, și a Barçei, în general, e generată de absența de pe bancă a unui adevărat mascul alfa, cum a fost Guardiola.

Apatia lui Messi, în special, și a Barçei, în general, e generată de absența de pe bancă a unui adevărat mascul alfa, cum a fost Guardiola.

Discuția mi-e la fel de vie în memorie ca și cum s-ar fi petrecut acum o oră. Barcelona juca magistral. Inventase un stil. Crease un trend în fotbal de puterea WM-ului englez, a Cattenaccio- ului italian sau a fotbalului total propus de Rinus Michels pentru Ajaxul și Olanda lui Cruyff. Iar toată lumea, vrăjită de arabescurile lui Messi, Xavi și Iniesta, uita, de foarte multe ori, să-și îndrepte privirea recunoscătoare și spre banca tehnică. “Pe ăștia și dacă-i antrenează mama tot cîștigă tot ce se poate cîștiga”.

În euforia zecilor de trofee cucerite, sub feeria fotbalului aproape playstationist și a stării admirative întinse pe o perioadă de 5-6 ani, oamenii au apreciat mereu efectul. Faza, golul, palmaresul. Cauza, adică Pep Guardiola, era de foarte multe ori trecută pe planul doi. “Ce poate el să le mai zică lui alde Messi?” era mereu întrebarea aia care implica și răspunsul. Completată cu replica acelora care invocă întîmplări utopice pentru a contesta totul: “Dă-i lui Guardiola echipa Brăneștiului pe mînă și ai să vezi că nu o promovează cum a făcut-o Ilie Stan”.

Atunci îmi era greu să țin piept tirului. Astăzi, Barça moare puțin cîte puțin ca o echipă oarecare căreia îi expiră certificatul de garanție. Căreia i-a trecut ciclul, cum s-ar zice. Mă uit la Messi, purtînd în continuare în gleznă metafora fotbalistică, însă, în ciuda acestui dar de la Dumnezeu, îmi pare din ce în ce mai apatic, mai demotivat, mai pasiv, ca un organism din care s-a extras nervul fără a-i afecta carcasa. Ochiul nu înșală pe nimeni, iar cifrele vin să întărească impresia. Cel mai bun fotbalist al planetei aleargă acum într-un meci cu un kilometru mai puțin decît o făcea pe vremea lui Guardiola. De la aproape 8, oricum cel mai puțin dintre toți actorii jocului în cîmp, la sub 7, acum în era lui “Tata Martino”. Nu mai poate? Nu mai vrea? Are alte priorități în viață după ce a cîștigat tot ce era de cîștigat (exceptînd Mondialul cu Argentina)? 

“Joci așa cum te antrenezi”, spune o vorbă cît se poate de adevărată. Și ca timp, și ca intensitate, și ca seriozitate. Iar ca să o faci bine nu e nevoie doar de propria conștiință, ci și de un anumit sentiment de obligație/teamă/respect pe care ți-i transmite “șeful”

Intrinsecă sau extrinsecă, motivația se induce. Iar elementul-cheie în fotbal e omul care stă pe bancă. Nu mama, nu soacra, nu oricare alt posesor de licență, ci doar cel care știe să o facă. La Barcelona, Guardiola a fost genial înaintea lui Messi. N-a impus doar o filosofie, ci a difuzat respectul în interiorul unui vestiar pe care, dacă l-ai scoate la licitație, ai strînge banii necesari finalizării tuturor autostrăzilor din România. S-a statuat ca un dictator al competenței, al valorilor morale, al pasiunii. Al unei discipline de joc și de viață căreia i s-a subordonat în mod conștient sau nu tot tezaurul de fente, faze, goluri de pe Nou Camp. 

După plecarea lui Guardiola, Barcelona a mers din inerție. Mai poticnit, dar tot a mai acumulat trofee. Nu la fel de importante precum Champions League, dar cu impact emoțional puternic, în special cele cîștigate în fața rivalului din Madrid. Ușor-ușor, ca o mașină rămasă fără benzină, blaugrana a pierdut din viteză, a încetinit, iar acum e la un pas de a se opri.

La cîteva sute de kilometri depărtare, Bayern Munchen a continuat să meargă în trasa învingătorului Heynckes, dar cu face-liftul reușit de Guardiola. A luat campionatul, și-a asigurat prezența în semifinalele Ligii și se pregătește de un alt “fest”. Dovadă cît se poate de clară că Pep fără Leo trăiește. Și că jucătorul rămîne actorul principal al unei piese, care capătă însă valoare doar dacă e pusă în scenă de un maestru.