Nimic despre Steaua, puţin despre Rinus

Ne permitem un lux prea mare cînd renunţăm la prea puţinii fotbalişti

Ne permitem un lux prea mare cînd renunţăm la prea puţinii fotbalişti

Într-o zi în care toată lumea îşi dă cu părerea despre ultima reprezentaţie a Stelei, cea de pe Stamford Bridge, eu am să fac un pas înapoi. Una la mînă, pentru că nu-mi plac meciurile amicale. Iar a doua, pentru că tot ce-am avut de zis şi de enervat suporteri şi oficiali ai campioanei am făcut-o pe parcursul acestei campanii.

Luni, la Giurgiu, pe un vînt turbat, care a transformat gradul din termometre cu plus într-un real feel cu minus, Astra şi Vasluiul au oferit unul dintre jocurile bune ale campionatului. Am văzut multe dintre ingredientele fotbalului de calitate făcut din puţinul material pe care ni-l oferă bugetele noastre. Organizare, atitudine, dorinţă. S-a alergat mulţumitor, poate şi din cauza frigului, am avut faze de poartă, n-am remarcat arbitrul. A ieşit însă în evidenţă altceva, clasa a doi fotbalişti: Budescu, în prima repriză, Sînmărtean, în cea de-a doua. Ambii, membrii marcanţi ai întîlnirii: primul cu pasă de gol, celălalt cu o bară care ar fi putut modifica iremediabil structura tabelei de marcaj. Printre altele. Nici unul component al echipei naţionale.

Constat, şi nu sînt singurul, de vreme ce Gică Hagi a remarcat acelaşi lucru a doua zi în studioul DigiSport, că ne permitem un lux exagerat cînd vine vorba de selecţie. Într-un moment cînd bazinul seacă de la un an la altul, dăm la o parte, cu o seninătate tîmpă, vrăjitorii de mingi, oamenii care, la un moment dat, pot schimba cu harul lor, aproape solitar, soarta unui meci. Băieţii aceia pentru care, pînă la urmă, vine lumea în tribună. Creatori de show.

Budescu şi Sînmărtean compun pătura tot mai subţire a fotbaliştilor de rasă de la noi. Dar, de fiecare dată cînd vine vorba despre ei, îndoielile curg în valuri. Defectele le sînt hiperpolizate, atuurile minimalizate. Auzim că uneori sînt indolenţi, alteori apatici. Că nu aleargă şi că nu fac faza defensivă. Cîteodată se mai întîmplă şi asta, deşi, în cazul lor, nu ar trebui să fie probă eliminatorie. Cu atît mai mult cu cît, în multe situaţii, cutuma ia locul realităţii. Luni seară, de exemplu, Sînmărtean a alergat 10,5 km, cel mai mult din toată echipa sa. Mai mult decît mijlocaşul defensiv Caue, pe care nimeni nu-l ceartă cînd bruschează mingea, pe motiv că treaba lui ar fi alta.

Din păcate, problema fotbalului nostru e mai puţin a jucătorului şi mai mult a antrenorului. Dacă nu ştii să pui în valoare o valoare, asta e treaba tehnicianului. O explică foarte bine regretatul Rinus Michels, părintele fotbalului total olandez de la începutul anilor ’70. Tăticul lui Cruyff dă un exemplu concret în cartea sa de căpătîi, Team Building. Ruud Gullit era acuzat că nu face şi faza defensivă, şi de multe ori chiar n-o făcea. Pentru că juca pe un post la mijloc, fundaşul lui urca mereu. Soluţia pe care a ales-o Rinus n-a fost trecerea lui Ruud pe bancă, ci înşurubarea puternică în echipă a lui Wouters, un luptător, care să facă toată treaba defensivă în spatele puncherului lui Milan. Astfel, odihnit şi nestresat de sarcini pe care să nu fie în stare să le îndeplinească, Gullit a luat pe cont propriu un European, cel din ’88, şi, alături din Van Basten, a făcut diferenţa în atac. Inclusiv în finala cu Rusia, marcatori au fost cei doi. La 2-0.

Fotbalişti ca Budescu, Sînmărtean şi ceilalţi puţini ca ei nu ar trebui să lipsească din echipa naţională. Din păcate însă, la barajul cu Grecia amîndoi au fost ignoraţi. Şi, deşi am alergat mult, n-am ajuns la poartă. Că nu sîntem la atletism.