România fără Luceafărul

Naţionala a ajuns din nou la baraj după 12 ani, dar fără sclipirea care să anunţe un trend ascendent. Pentru că totul e întîmplare

Naţionala a ajuns din nou la baraj după 12 ani, dar fără sclipirea care să anunţe un trend ascendent. Pentru că totul e întîmplare

Este greu s-o admitem, dar e musai s-o facem. Valoarea noastră la momentul actual e cea din meciul cu Estonia, chiar dacă acest adevăr doare, provoacă nemulţumire în tribune şi nu poate transforma seara în care am ajuns cel mai aproape de un Mondial după 12 ani într-una euforică.

Ne aflăm într-un punct critic care nu ţine de numele unui jucător, nu poate fi influenţat decisiv de valoarea unui selecţioner. Am tras de noi cu dinţii, am păşit ca pisica pe cărbuni prin această grupă dulce-amăruie şi am beneficiat de o conjunctură. Pînă la urmă, ne-am făcut treaba cu onestitate, învingînd echipe care investesc mult mai puţin în fotbal ca noi, precum Ungaria, Estonia şi Andorra, aspect decisiv în economia clasamentului. Am trăit dintr-o mare surpriză, victoria noastră la Istanbul, dintr-un mare noroc, în acel minut 93 de la Budapesta, şi din caracterul de care a dat dovadă Olanda, marţi seară, pe Saracoglu. Dar de ce ar fi trebuit să ne calificăm noi la acest baraj în dauna turcilor?

Ce ne recomandă?, cum ar zice unul dintre personajele BD-ului?

Mi-e greu să găsesc parametri la care noi să fim peste turci. Pornind de la PIB-ul de ţară şi ajungînd la cei strict sportivi.La noi, Steaua mizează pe maximum 15 milioane de euro, în vreme ce la ei, Galata şi Fener, care dau grosul naţionalei, accesează anual vreo sută.  Paralela defavorabilă nouă continuă cu numele echipelor la care evoluează alde Arda Turan, Omer Toprak sau Sahin, Atletico Madrid, Leverkusen sau Dortmund. Vi se par la acelaşi nivel cu Getafele lui Marica, Genclerbirligiul lui Stancu sau Kubanul lui Bucur?

Ca să nu mai vorbim despre discrepanţa dintre oamenii de pe bancă, unul, Fatih Terim, cu performanţe precum cîştigarea Cupei UEFA cu Galatasaray sau calificarea naţionalei Turciei în semifinalele Euro 2008, şi altul, Victor Piţurcă, în CV-ul căruia maximum înseamnă calificări la turnee finale.

Cu toate astea, am făcut-o! Jucînd urît, pe alocuri meschin, fără a empatiza cu publicul, nici pe teren, nici în afara lui, această naţională a lui Piţurcă a urcat de pe poziţia 53, unde o lăsase Răzvan Lucescu, pînă în primele 30 de naţiuni mondiale. Şi a săltat din urna a patra, unde ne-am aflat la tragerea la sorţi, pe poziţia a doua. Nu-i puţin lucru. Dar faptul că s-a întîmplat e numai rodul hazardului.

Problema fotbalului noastru e alta. Că totul stă la mîna norocului, a întîmplării sau a bunăvoinţei altora. Că nu lucrăm după nici un plan, după nici o strategie naţională, după nici o regulă. România nu ştie ce joacă, cum joacă şi pentru cine joacă. Avem copii talentaţi, de care ne batem joc de peste 20 de ani, pentru că nu le oferim proiecte şi profesori de calitate. Jucăm după ureche, lăutăreşte şi, cît timp o vom face doar aşa, nu vom mai putea avea vreodată vreo Generaţie de Aur. Pentru că aia nu s-a născut din nimic. Ci din copii la fel de talentaţi, dar de care s-a ocupat cineva ani în şir. Luceafărul vă spune ceva?