Mi-e frică de frica noastră

Selecţionerul pregăteşte o partitură defensivă contra turcilor, aceeaşi cu care am păcălit Olanda în 2007 sau Franţa şi Italia la Euro 2008. Mi-e teamă să nu ne păcălim noi acum!

Selecţionerul pregăteşte o partitură defensivă contra turcilor, aceeaşi cu care am păcălit Olanda în 2007 sau Franţa şi Italia la Euro 2008. Mi-e teamă să nu ne păcălim noi acum!

Din declaraţiile lui Piţurcă, dar şi din componenţa primului 11, rezultă că planul de luptă va fi unul minimalist, cu întreaga echipă strînsă arici în propria noastră jumătate de teren şi cu ieşiri rapide pe contraatac. Cu ambuscade în care să-i prindem pe otomani, după reţeta tradiţională care cuprindea celebrele ingrediente ale luptelor lui Ştefan, arderea ogoarelor şi otrăvirea fîntînilor. Istoricul fotbalistic ne-ar spune că, de fiecare dată cînd am întîlnit adversari puternici, de la Portugalia lui Eusebio la Columbia lui Valderrama şi de la Argentina lui Batistuta la Olanda lui Seedorf, victoriile au venit în urma aceleiaşi filosofii. Ne-am lăsat atacaţi, am rezistat eroic şi am dat lovitura.

Pentru Victor Piţurcă matricea pare a fi cea din 2007, cu Olanda, de la Constanţa, replicată şi în primele două meciuri ale CE 2008, contra Franţei şi a Italiei. În cel dintîi am învins, în celelalte două am remizat. Toate rezultatele ne-ar fi bune azi pentru a rămîne cu şanse imense de calificare la baraj. Carevasăzică, n-ar trebui să-mi fie frică!

Şi totuşi îmi e! Pentru că similitudinile nu-mi par atît de evidente. În primul rînd, cele referitoare la adversar. Turcia e o echipă bună, mult mai bună decît Ungaria! Dar nu atît de bună precum era Olanda în 2007. Turcia, cu tot cu Fatih Terim, nu face parte din categoria marilor forţe. Nici ca valoare a lotului, nici ca tradiţie. Prudenţa noastră excesivă în faţa unei selecţionate supraevaluate ne-ar putea conduce către acel respect exacerbat şi păgubos, care să ne tragă tot mai mult spre careul lui Tătăruşanu. Adică spre zona unde ei au, într-adevăr, fotbalişti cu ştaif ca Arda, Burak sau Bulut. Şi să ne îndepărtăm de aria lor tremurîndă, cea în care acţionează fundaşi de valoare îndoielnică. Apărători care greşesc sub presiune, dar care par Beckenbauer cînd sînt lăsaţi să construiască în linişte.

Îmi mai e frică şi de echipa noastră în ADN-ul căreia găsesc mai multe urme de joc ofensiv decît defensiv. Pentru împrospătarea memoriei, să ne amintim că la Constanţa, în 2007, am avut pe teren în acelaşi timp doi fundaşi stînga, Raţ şi Chivu, doi închizători, pe Nicoliţă inepuizabil în dreapta şi numai doi oameni de atac: Mutu şi Marica. În plus, beneficiam de oameni suficienţi pentru fazele fixe: Tamaş, Goian, Ovidiu Petre, Chivu erau redutabili în jocul aerian. Ne apăram în cel puţin 8 inşi, contraatacam cu Mutu, Marica şi Nicoliţă şi marcam din fază fixă. Echipa de azi pare mai pregătită pentru un joc de posesie, are jucători mai fîşneţi şi cu viteză mai bună, mult mai utili în terenul advers decît în preajma porţii noastre. Dar cu deficit fizic, care se reliefează mai ales cînd nu ai mingea şi te pierzi în dueluri corp la corp.

În cazul ăsta îmi mai e frică de teren! Atunci, la Constanţa, rîul, ramul şi cu ploaia au transformat suprafaţa de joc într-o orezărie în care Van Nistelrooy, Van der Vaart şi Robben păreau soldaţi americani pierduţi prin Vietnam. Azi avem o suprafaţă de joc superbă care nu va încetini acţiunile de atac. Ogorul e mănos, iar fîntînile au apă potabilă. Şi-atunci de ce să nu ne îndestulăm noi, ci să-i lăsam pe ei să o facă? De ce să ne apărăm cu oameni de atac?

Sau poate mi-o fi frică pentru că vreau să nu pierdem ce am cîştigat pînă acum. Dar tot de frică voi striga şi azi, cu putere, HAI ROMÂNIA!