Papa de la Hamburg

Cornel Ţălnar o salvează pe Dinamo de exact 30 de ani. De atunci şi pînă acum a fost mereu rezervă.

Cornel Ţălnar o salvează pe Dinamo de exact 30 de ani. De atunci şi pînă acum a fost mereu rezervă.

Povestea datează de trei decenii. Situaţia era disperată, ca şi acum. SV Hamburg, deţinătoarea la zi a Cupei Campionilor Europeni, refăcuse, într-un sfert de oră negru, deficitul de 3 goluri de la Bucureşti. Nemţii erau pe val, aveau firmă, jucau acasă, contra unor români anonimi. Visul nostru de a face istorie părea că se năruie ca un castel de cărţi de joc. Trebuia să mai rezistăm 30 de minute fără gol ca să prindem măcar prelungirile. La Hamburg era vacarm, la Bucureşti se auzea doar crivăţul. A fost momentul în care Nicuşor şi Dinu au mai scos un atu. Movilă a fost chemat pe bancă şi în locul lui a fost trimis un băieţandru cu picioare de fus şi părul tuns în stil mop. Ce să facă el în faţa stabilopozilor Jackobs, Von Hessen sau Schatzschneider, stînci de aproape doi metri fiecare? Că are vreo cincizeci de kile şi alea cînd e îmbrăcat şi ud. Zvîrluga însă ne-a salvat. A rupt-o la fugă pe stînga, nu ca de obicei, pe dreapta. La viteză, mă scuzaţi, marele Kalz avea nevoie de metrou ca să-l prindă. A intrat în careu, şi-a făcut mingea pe dreptul şi a tras. Cînd sfera a mîngîiat plasa, atunci, în minutul 85 al returului cu HSV, am ştiut că am eliminat un uriaş al Europei. Dar n-am realizat că acela era primul moment în care Cornel Ţălnar o salvase pe Dinamo.

Puştiul filiform s-a transformat, în ani, în omuleţul Michelin. Şi-a pierdut supleţea, dar nu şi karma de a-şi salva haita atunci cînd foarte puţini mai cred. Ca antrenor nu a fost titular niciodată. Aşa cum nu a fost nici atunci, la Hamburg. Mereu a venit de nicăieri şi mereu a intrat la 0-3. Cînd unii aveau privirile în pămînt, cînd alţii îşi marcau profitul, cînd vîntul şuiera prin conturi aşa cum se auzea crivăţul la Bucureşti în noiembrie ’83, el îmbrăca mantaua de vreme rea şi se punea la treabă. A încercat senzaţia de vreo 4 ori pînă acum şi de fiecare dată a lăsat o urmă.

Papa, cum îi zic fotbaliştii, a izbutit şi a cincea oară să aducă liniştea în casa Dinamo. Cu metodele sale, dar, în special, cu sufletul său. A luat pe mînă o echipă demoralizată, flămîndă şi părăsită de suporteri şi a urcat-o uşor-uşor spre locurile cu care era obişnuit el. 5 victorii în 6 meciuri în retur e un excelent început de renaştere. Iar cînd 4 dintre ele sînt fără gol primit, asta înseamnă că echipa în cauză are pe bancă nu doar un suflet mare, nu doar un papa bun de luat în tărbacă. Ci chiar un antrenor.