Un sfat de la Popescu, o poveste cu Benitez

Steaua şi CFR nu trebuie să caute o ieşire frumoasă din scena europeană, ci trebuie să găsească un punct de sprijin cu care să răstoarne totul în favoarea lor

Steaua şi CFR nu trebuie să caute o ieşire frumoasă din scena europeană, ci trebuie să găsească un punct de sprijin cu care să răstoarne totul în favoarea lor

Este incredibil cum sapă fotbalul ăsta la eşafodajul încrederii după cîte un meci pierdut şi apoi, zi după zi, o dată cu apropierea partidei următoare, reface soclul moralului, aidoma valului ce mai întîi adînceşte nisipul pentru ca mai apoi să-l mîngîie a îndreptare. Vinerea trecută, retururile Steaua – Ajax şi CFR Cluj – Inter deveniseră jocuri amicale. De luni, uşor-uşor, ele au devenit mai întîi oficiale, marţi au apărut paralele cu Valencia, ieri oamenii au apărut pe la casele de bilete, iar mîine, cu siguranţă, pînă la primul fluier de start al returului speranţele fanilor vor estompa handicapul din tur. Asta e lumea din jurul fotbalului şi asta e garanţia că acest sport nu va muri niciodată. Dar jucătorii? Ei mai cred în răsturnări de scor? În meciuri epice? În nopţi ale miracolelor?

Primul răspuns e dat de Gică Popescu. Prin difuzoarele studioului DigiSport, vocea lui inconfundabilă taie ca sabia. Un singur lucru nu vreau să mai aud niciodată: să nu ne facem de rîs! E cea mai mare prostie!. Îi dau dreptate sută la sută. CFR şi Steaua nu au nevoie de o ieşire onorabilă din scenă. Nu au ce face cu ea. Lumea nu va vorbi despre ele ca despre două echipe eliminate cu scoruri cumsecade. Dacă nu se vor califica, lumea nu va vorbi de ele şi punct. Pentru că singura izbîndă în sport rămîne victoria. Istoria se scrie doar cu învingători. Restul e, vorbă auzită de la un mare regizor, Radu Muntean, doar amorsa care înconjoară actorul principal.

Astăzi, Steaua şi CFR pleacă de la o statistică urîcioasă. Numai 8 la sută dintre echipele perdante în tur cu 0-2 au izbutit calificarea mai departe. Vestea bună e că 8 e mai mare ca zero. Mult mai mare! Şi încă o ştire favorabilă, Ajax şi Inter ştiu că ele sînt de partea celor 92%. De aici, de la factorul psihologic, poate bascula totul. De la starea de n-am ce pierde a alor noştri versus impresia de n-avem cum să pierdem a lor. Da, ştiu, ei au loturi mai bune, jucători peste ai noştri, poate şi antrenori, cu siguranţă bugete. Astăzi, n-au însă terenul propriu. Şi n-au publicul, cel care, la un moment dat, poate schimba totul.

În 2005, la Istanbul, Milan intra cu 3-0 la pauză în finala Ligii cu Liverpool. Englezii din teren păşeau spre vestiare cu capetele plecate, dar cei din tribune interpretau, căci e mai mult decît a cînta ce fac ei, celebrul You’ll never walk alone. În vestiar, Rafa Benitez a spart tăcerea după vreo 5 minute. Băieţi, nu vreau să vă spun decît atît. Pentru oamenii ăştia din tribună care au bătut mii de kilometri şi cîntă la scorul ăsta, vă rog să intraţi pe teren şi să marcaţi repede un gol. Vă asigur că la final vă veţi simţi mult mai bine ca acum!. Atît.

Povestea cu Liverpool se potriveşte şi steliştilor, şi ceferiştilor. Marcaţi voi primii un gol, agăţaţi-vă de el, nu uitaţi de sfatul lui Gică Popescu şi veţi vedea că la final vă veţi simţi mai bine!