Nica, totul nu nimica

Tînărul fundaş dreapta al lui Dinamo are, printre altele, o calitate indispensabilă sportului de performanţă: ura de înfrîngere.

Tînărul fundaş dreapta al lui Dinamo are, printre altele, o calitate indispensabilă sportului de performanţă: ura de înfrîngere.

Ieri am făcut cunoştinţă cu el. Nu direct, ci prin intermediul interviului realizat de Eduard Apostol. De la distanţă, de la Poiana Braşov, acolo unde dinamoviştii alergă prin nămeţi, convinşi fiind de Ţălnar că fac bine ce fac, iar ziariştii fug după gîndurile lor cu viteza lui Carl Lewis şi rezistenţa Gabrielei Szabo. Ei bine, după o discuţie liberă cu el, Edi a izbutit nu doar să mi-l prezinte, ci şi să mi-l apropie repede de suflet. Deoarece Constantin Nica a reuşit la una din primele sale interacţiuni cu presa să nu rostească doar vorbe, ci să transmită idei.

I-am aflat povestea dată pe repede înainte şi primul lucru pe care l-am reţinut a fost pasiunea. Disperarea aceea cu care piciul îşi trage tatăl de turul pantalonilor atunci cînd vrea o jucărie. Şi poate plînsul acela isteric ce vine în urma smuciturii părintelui ce nu ţi-o poate oferi. Dorinţa nebună de a juca fotbal ca Dan Petrescu, stelistul, dar în curtea idolului copilăriei lui, Florentin Petre, dinamovistul. Plăcerea cu care o face azi, la 19 ani, e doar rodul transformării unui hobby în profesie.

Apoi am sesizat că, spre deosebire de alţi băieţi ajunşi, uneori ilicit, prin grădina Ligii 1, Nica vrea să înveţe. Şi nu spune asta doar pentru a-i flata pe veteranii Dănciulescu sau Munteanu, ci, aşa-mi rezultă mie, chiar vrea să se transforme într-un burete care să absoarbă tot mai multe informaţii de vreme ce-l invocă şi pe Cosmin Matei, de care-l despart numai vreo doi ani. Aici, imaginea se suprapune peste ceea ce Wenger spunea că este sportivul cu marjă mare de creştere. Cel care îşi dimensionează corect prestaţia, îşi localizează corect locul în evoluţie şi este dispus să înveţe mereu, de la 6 la 39 de ani.

Dar dintre toate ideile transmise de Ţăran, aşa cum îl alintă colegii (nu pentru că vin din Afumaţi, ci pentru că bag materiale), una mi se pare că-l va ajuta să ajungă sus în fotbalul nostru: groaza de înfrîngere. Plîngeam la propriu cînd Steaua o bătea pe Dinamo, spune el. Starea asta de disperare pe care ţi-o dă un joc pierdut, furia interioară pe care ţi-o declanşează eşecul este cea mai bună motivaţie pentru victoria următoare. E vendeta sportivă cu care se alimentează succesul.

În Money Ball, managerul de baseball interpretat pe Brad Pitt are o frază adîncă: Urăsc mai mult înfrîngerea decît iubesc victoria. Este esenţa pură a noţiunii de combativitate în sport, fără de care nu poţi presta decît ca plezirist. Nica o are şi, chiar dacă nu l-am cunoscut decît de la distanţă, cred că se oftică şi cînd pierde la şeptic.