Domnul Dragomir faţă cu inovaţiunea

LPF se gîndeşte să facă ce trebuia, de fapt, acum cîţiva ani. Să reducă numărul echipelor din Liga I. Nu de voie, ci de nevoia de a le salva de faliment.

LPF se gîndeşte să facă ce trebuia, de fapt, acum cîţiva ani. Să reducă numărul echipelor din Liga I. Nu de voie, ci de nevoia de a le salva de faliment.

Nu i-am spus niciodată Mitică, nea Mitică sau Corleone. Pentru mine a fost dintotdeauna domnul Dragomir. Pe de o parte, pentru că n-am cum să uit că mi-a fost patron. Un şef care a ştiut să respecte jurnalistul, fără să intervină în politica editorială şi fără să întîrzie plata salariilor. Pe de altă parte, pentru că am dorit să mă ţin departe de lumea Domniei Sale, una guvernată de alte valori decît cea pe care am încercat să mi-o construiesc eu.

L-am admirat de la distanţă întotdeauna pentru calitatea de a cădea mereu în picioare. Pentru arta compromisului care l-a ajutat de fiecare dată să iasă pe propriile picioare din conflicte şi, mai mult, să transforme în victorie meciurile ce păreau pierdute. Dar, în acelaşi timp, l-am criticat pentru că nu şi-a pus niciodată harul la treabă cînd a fost vorba să inoveze, să deschidă un drum nou prin care să salveze şi fenomenul din care face parte, nu doar propriul scaun şi propriul interes.

Prima oară a ratat şansa de a fi un avangardist în 1994. Sportul românesc, ziarul inventat imediat după Revoluţie, ajunsese, cu Ovidiu Ioaniţoaia la cîrmă, cel mai bun cotidian de sport din România. Performanţa tricolorilor la Mondialul american şi, în general, traiectoria în comun, la lot, şi separat, la marile cluburi europene, a Generaţiei de Aur se reflectaseră în tirajul ziarului. Fiecare zi la World Cup şi fiecare victorie însemnau un record de audienţă şi, evident, de încasări. Bani produşi din plumb, zinc şi o tipografie ce data din perioada interbelică. Dacă nu şi-ar fi marcat profitul imediat şi ar fi investit într-o tehnologizare la nivelul anilor 2000, probabil că domnul Dragomir n-ar mai fi fost cel care să şi închidă Sportul românesc, ci acela care să-l dezvolte şi să-l vîndă în locul domnului Sîrbu de la Pro.

Situaţiile similare, cu Domnia Sa în funcţia de preşedinte al Ligii, au fost numeroase. Ultima se arată acum. Deşi realităţile financiare şi sportive ale României fotbalistice reclamau o schimbare radicală de ceva ani, şeful LPF n-a îndrăznit să alerge înaintea timpului. Să ceară, să se implice şi să-şi convingă patronii că toată lumea ar avea de cîştigat mai mult dacă s-ar trece la reformarea sistemului competiţional. S-a mulţumit cu un puţin împărţit la mai mulţi, care acum se traduce prin insolvenţe, haos financiar şi, în final, falimente. Cu siguranţă, domnul Dragomir mirosise situaţia. Ştia ce ar fi trebuit să facă. Dovada stă în ultima declaraţie pe care a dat-o: Noi sîntem pregătiţi să trecem încă din sezonul următor la un campionat cu 14 echipe. Ne-am făcut toate calculele şi sînt convins că un astfel de sistem, cu play-off, va fi mai atractiv atît pentru spectatori, cît şi pentru televiziuni.

Acum, cînd criza muşcă pofticios din fotbalul nostru, cînd e posibil ca pentru prima oară în epoca modernă eşalonul de elită să nu poată strînge la start numărul de echipe stabilit iniţial, LPF, prin vocea şefului ei, anunţă schimbarea. La ceasul la care Timişoara şi Craiova nu mai există, Rapid înoată prin insolvenţă, iar Dinamo îşi fardează falimentul. Păcat.