Apărarea în zonă

Dacă-l vedeţi pe Claudio Gentile să nu-i daţi această veste! Epoca marcajului om la om a apus. Acum la putere este apărarea în zonăTeoreticienii fotbalului italian resping afirmaţia conform căreia titlul mondial obţinut de Italia în 1982 este numai al lui Paolo Rossi. Dacă-i întrebi, ei îţi vor da un alt nume: Claudio Gentile. Pe drumul spre finală, Italia a călcat peste doi titani, Argentina şi Brazilia. Rossi a marcat, dar cel care a făcut instrucţie cu vedetele Zico şi Maradona a fost fundaşul lui Juve. Rău, aprig, nemilos, acesta a fost Gentile, omul de pază al celor doi. Zvonistica spune că atunci cînd Maradona era la pămînt, primind îngrijiri medicale, italianul s-a apropiat de doctori şi le-a spus. Vă chinuiţi degeaba. Peste 5 minute veţi fi din nou aici pentru că o să-l pun iar jos. Ăsta e job-ul meu.

Dacă-l vedeţi pe Claudio Gentile să nu-i daţi această veste! Epoca marcajului om la om a apus. Acum la putere este apărarea în zonă

Teoreticienii fotbalului italian resping afirmaţia conform căreia titlul mondial obţinut de Italia în 1982 este numai al lui Paolo Rossi. Dacă-i întrebi, ei îţi vor da un alt nume: Claudio Gentile. Pe drumul spre finală, Italia a călcat peste doi titani, Argentina şi Brazilia. Rossi a marcat, dar cel care a făcut instrucţie cu vedetele Zico şi Maradona a fost fundaşul lui Juve. Rău, aprig, nemilos, acesta a fost Gentile, omul de pază al celor doi. Zvonistica spune că atunci cînd Maradona era la pămînt, primind îngrijiri medicale, italianul s-a apropiat de doctori şi le-a spus. Vă chinuiţi degeaba. Peste 5 minute veţi fi din nou aici pentru că o să-l pun iar jos. Ăsta e job-ul meu.

Gentile nu era primul gardian care făcea istorie în fotbal. Domiciano Cavem îl luase în primire pe Di Stefano în finala CCE din 62 şi, în a doua repriză, Benfica întorcea Realul de la 2-3 la 5-3. Mai tîrziu, în 1974, Cruyff era încredinţat terrierului Berti Vogts în finala CM şi, după 0-1, nemţii cîştigau cu 2-1 ultimul meci cu Olanda şi o dată cu el titlul mondial.

Găselniţa Lucescu
În primăvara lui 1983, Mircea Lucescu demola aşa-zisul sistem infailibil al marcajului om la om făcut de italieni. Ilie Balaci, Maradona sau Zico al nostru din acea vreme, a intrat şi el pe mîna lui Gentile. Numai că nea Mircea îi predase lecţia. Îl plimbi pe tot terenul, îl iei de pe dreapta pe stînga, prin centru şi tot aşa. Fugi de bătaie!. Ilie a făcut întocmai. În zonele din care era extirpat killerul, apăreau fie Geolgău, fie Cămătaru, oameni care creau pericolul. Italia a fost buimăcită şi România a învins campioana mondială cu 1-0. Era unul dintre primele semnale că strategia marcajului om la om are anumite lacune.

Cam acelaşi lucru l-a făcut şi ungurul Hidegkuti cu 30 de ani în urmă. Atacantul central, păzit de un stoper englez, s-a mutat din avanposturi spre mijlocul terenului. În locul său s-a creat mereu o breşă imensă, speculată de ceilalţi jucători din faţă. În două meciuri, Ungaria a marcat 13 goluri Angliei.

Duelul meu cu Claudio Gentile practic n-a existat. Cum mi-a zis nea Mircea aşa am făcut. Am scos animalul din cuşcă şi l-am luat la plimbare pe tot terenul — Ilie Balaci

Marea schimbare în defensiva echipelor a apărut pe la jumătatea anilor ’80. Pînă atunci mai fuseseră ceva încercări de succes. Brazilia în 1958 cîştiga titlul mondial folosind 4 apărători în linie. Nu era o strategie, ci o necesitate cromozomială a fundaşului brazilian de a juca şi în atac. Aşa că apărătorii laterali au fost lăsaţi să urce, dar a fost coborît un central. Apoi, în anii’70, Olanda lui Michels sau Ajaxul lui Pişti Covaci inovau dînd posibilitate fundaşilor de a alterna marcajul cu zona. Desăvîrşirea a venit din partea Milanului lui Ariggo Sacchi. Ei au revoluţionat fotbalul italian şi european. Modul în care liniile lui Milan se deplasau şi totuşi rămîneau compacte a fost determinant pentru surprinderea adversarului, susţine Daniel Jeandupeaux, unul dintre cei mai cunoscuţi teoreticieni francezi.

Diferenţa fundamentală între cele două stiluri de apărare o constituie modul de abordare. În marcajul om la om important e adversarul, în celălalt mingea. Apărarea în zonă presupune, grosier vorbind, împărţirea zonei de fund în 4 careuri de responsabilitate. Cînd unul dinttre fundaşii laterali iese din zonă, ceilalţi 3 execută o mişcare de translaţie către zona descoperită. Astfel, spaţiile din proximitatea mingii se reocupă. Mai departe, la fel se petrece şi cu celelalte zone.

Steaua în trend
Succesul Stelei în campania ’86 se datorează şi faptului că oamenii lui Emeric Ienei au fost în trendul timpului. Enzo Scifo, liderul Anderlechtului din acea vreme, povestea după şocul, 0-3, pe Ghencea. La un moment dat m-am oprit pe teren şi am început să număr adversarii. Aveam impresia că sînt 13, 14 sau Dumnezeu ştie cîţi. Pînă să primesc mingea, cel puţin doi adversari apăreau lîngă mine. Aceeaşi senzaţie o trăise şi echipa neamţului Ralf Ragnick, cînd a întîlnit, într-un meci amical, Kievul lui Valery Lobanovski. Nu întîmplător, Dinamo Kiev a cîştigat în ’86 Cupa Cupelor, Steaua Cupa Campionilor, iar peste toate, Milanul lui Sacchi a dominat fotbalul european în acei ani. Iar Rangnick a primit porecla pe care o are şi acum, Profesorul, după ce a explicat la un post TV marea revoluţie adusă în fotbal de apărarea în zonă, pe care o văzuse la Lobanovski.

Mingea, nu omul
De ce s-a impus însă acest sistem? Anumite zone pot fi întotdeauna periculoase, oamenii nu sînt însă mereu periculoşi. Ei devin periculoşi doar cînd primesc mingea. Marcajul la om implica mereu mingea? Nu. Iată răspunsul, explică, pentru revista Champions, Howard Wilkinson, fostul director tehnic al Federaţiei engleze.

În plus, fundaşii care se apără în zonă sînt o permanentă rampă de atac. Mişcîndu-se dintr-un careu în altul, ei pot ajunge mult mai departe de poarta lor şi mult mai aproape de minge. Apoi, o apărare om la om e mai uşor de citit de antrenorul advers. În zonă, totul funcţionează ca un bloc, pe care e mult mai greu să-l spargi, explică Jeandupeux.

Bine, dar dacă adversarul are un play-maker de mare clasă, nu e mai bine să-l iei om la om? Unii sînt încă de părere că da şi desemnează un paznic pentru inamicul public numărul 1. Ralf Rangnick îi contrazice însă: Un jucător foarte bun poate fi neutralizat mai uşor atunci cînd are doi-trei oameni pe lîngă el decît dacă ar avea unul singur, dedicat. Cînd ne aflăm în faţa unei echipe cu un jucător extraordinar comprimăm spaţiul din jurul său cu mai multă inteligenţă, agasîndu-l de fiecare dată cînd intră în posesie.

Creier contra muşchi
Marcajul om la om mai are şi alte dezavantaje. Dacă foloseşti libero, pierzi un jucător de atac. Dacă nu, rămîi fără asigurare, în cazul în care atacantul advers ţi-a depăşit în luptă dreaptă fundaşul. Nici măcar nu trebuie să te baţi cu omul care te marchează, ci doar să faci ce-a făcut Balaci în ’83, să-l iei după tine în alte zone decît în cele în care se află mingea. În plus, presiunea pe mijlocaşi creşte enorm.

Apărarea în zonă e însă mult mai greu de pus în practică. Marcajul la om presupune potenţă fizică şi concentrare. Cel în zonă cere inteligenţă în primul rînd, o sincronizare demnă de celebrii patinatori pe gheaţă Jane Torvill şi Cristopher Dean şi o comunicare constantă între jucători. Apărătorii trebuie să ia continuu decizii bazate pe ce fac oamenii din jurul lor şi pe anticiparea a ceea ce urmează să facă, susţine Wilkinson. Ca să-ţi iasă asta e nevoie de sute de repetiţii la antrenamente, de zeci de jucători care să se poarte uneori ca roboţii şi de un antrenor care întîi să înţeleagă el tot sistemul şi apoi să-l poată explica logic.

Grecia, excepţia de la regulă
Timpul însă se scurge implacabil. Ca şi în modă, ceea ce era en-vogue acum 20 de ani, azi nu mai e, dar mîine nu-i exclus să reapară. Marcajul în zonă, la rîndul său, a evoluat. Astăzi se practică un alt tip de zonă, mult mai axată pe minge. Înainte se împărţea terenul în arii aproximativ egale, acestea se dădeau ca în arendă jucătorilor, iar cînd un adversar trecea dintr-o zonă în cealaltă era pasat şi primit de coechipieri cam cum se întîmplă cu bagajele descărcate din cala avionului. Acum scopul s-a schimbat. Primează nevoia de a avea superioritate nu peste tot, ci doar în zona în care se află mingea. Acolo el trebuie să simtă că nu are la dispoziţie nici spaţiu, nici timp.

Care va să zică, epoca marcajului om la om a apus. Aşa s-ar spune dacă ne gîndim că pînă şi la fazele fixe, ultimele bastioane ale WM-ului sau Catenaccioului, astăzi marcajul se face din ce în ce mai mult în zonă. Contradicţia te loveşte însă din plin. În 2004, Grecia lui Otto Rehhagel cîştiga Campionatul European resuscitînd marcajul om la om. E adevărat că neamţul şi-a schimbat formaţia de la meci la meci şi a folosit un număr diferit de fundaşi în funcţie de oferta de atacanţi a adversarului. Un libero şi un stoper pentru un vîrf, un libero şi doi stoperi pentru două vîrfuri. Trecuse atît timp de cînd cineva nu se mai apărase aşa încît, pînă să regăsească manualele vechiului sistem şi să-l cotracareze eficient, cehii lui Bruckner sau portughezii lui Scolari au văzut trofeul purtat pe braţe nu de Baros sau Figo, ci de Zagorakis. O excepţie însă pentru o regulă care a revoluţionat fotbalul: apărarea în zonă.

Atacanţii vînd biletele, dar defensiva este cea care asigură rezultatele. De aceea e important să-ţi faci strategia de apărare după ultima modă — Cosmin OlăroiuOrganizarea de joc foarte bună a eliminat în timp play-makerul nu doar din tabăra adversă, dar şi din ograda proprie. Rezistă doar cel ce se pune în slujba echipei — Răzvan LucescuRepere istorice
Sistemul apărării în zonă a întîmpinat multe obstrucţii de-a lungul timpului. Treptat, decizia antrenorilor de a-l folosi a învins. Iată cîteva repere istorice

Acum 20 de ani, cînd am folosit pentru prima dată sistemul de apărare în zonă, lumea se uita la echipa mea ca la o sectă ciudată. Acum, cine nu-l practică e retrograd — Alex Ferguson

1958
Brazilia e prima echipă care sparge canoanele. Folosind 4 fundaşi în linie după o dominaţie de 3 decenii a marcajului om la om, selecţionata auri-verde cîştigă, în Suedia, primul său titlu mondial din istorie

anii ’60
În Europa dominaţia marcajului om la om se păstrează. Italienii de la Milan şi Inter desăvîrşesc celebrul catenaccio, punînd în spatele fundaşilor un libero. Apărătorii folosesc impecabil tehnica om la om

1970
Ajaxul lui Rinus Michels şi Ştefan Covaci vine cu o surpriză în faza defensivă. Fundaşii alternează marcajul om la om cu cel în zonă. Sistemul lor e structurat mult pe improvizaţia jucătorilor de mare valoare

1974
Germania îşi betonează sistemul defensiv şi în partea lui superioară. În afara liberoului Beckenbauer, nemţii au aşezat în faţa linie de apărători acel Vorstopper, adică un mijlocaş cu sarcini preponderent defensive

1989
AC Milan domină fotbalul mondial pentru că trece la sistemul de apărare în zonă şi, mai mult decît atît, fundaşii fac pressing. Ca urmare a acestei agresivităţi, apărătorii laterali crează superiorităţi în faza ofensivă

2004
Pe fondul dominaţiei apărării în zonă, Grecia produce marea surpriză a cîştigării Campionatului European din Portugalia. Şocul vine şi din dispunerea tactică, Rehagel folosind în unele jocuri libero şi marcaj la om. Este excepţia care întăreşte regula vremii: marcajul în zonă