Două pericole

După Houllier, rînjetul necontrolat al izbînzii e mult mai periculos decît lacrima eşecului. În timp ce starea de frustrare declanşează nevoia de răzbunare, beatitudinea unui scor favorabil poate produce acea relaxare păguboasă ce naşte viitorul eşec.Acesta este primul pericol ce pîndeşte naţionala română după remiza de la Rotterdam. Pe De Kuip, ai noştri n-au fost mai buni ca olandezii. Au fost însă mai montaţi, mai concentraţi, mai flămînzi de performanţă. Armele cu care au obţinut egalul nu au venit din rastelul talentului, ci din cel al transpiraţiei. Al frunţilor încleştate, al dinţilor scrîşniţi, al jocului de frică. Constantin Teaşcă spunea că omul cel mai rapid de pe glob nu e recordmenul la sută, ci africanul fugărit de leu. Pe acela însă nu-l cronometrează nimeni. Sîmbătă seară, România s-a temut de leul olandez, a alergat enorm şi l-a păcălit. Acum urmează Luxemburg. Atenţie însă, de data asta noi sîntem leii.

După Houllier, rînjetul necontrolat al izbînzii e mult mai periculos decît lacrima eşecului. În timp ce starea de frustrare declanşează nevoia de răzbunare, beatitudinea unui scor favorabil poate produce acea relaxare păguboasă ce naşte viitorul eşec.

Acesta este primul pericol ce pîndeşte naţionala română după remiza de la Rotterdam. Pe De Kuip, ai noştri n-au fost mai buni ca olandezii. Au fost însă mai montaţi, mai concentraţi, mai flămînzi de performanţă. Armele cu care au obţinut egalul nu au venit din rastelul talentului, ci din cel al transpiraţiei. Al frunţilor încleştate, al dinţilor scrîşniţi, al jocului de frică. Constantin Teaşcă spunea că omul cel mai rapid de pe glob nu e recordmenul la sută, ci africanul fugărit de leu. Pe acela însă nu-l cronometrează nimeni. Sîmbătă seară, România s-a temut de leul olandez, a alergat enorm şi l-a păcălit. Acum urmează Luxemburg. Atenţie însă, de data asta noi sîntem leii.

Al doilea pericol ce pîndeşte naţionala este tot starea de bine. Pentru instalarea căreia mulţi îşi vor aroga merite. Selecţionerul pe de o parte, liderii echipei, Mutu, Lobonţ, Chivu, pe de alta. Antecedentele sînt neliniştitoare. În ’99, chemat să salveze trupa antrenată de aceeaşi persoană, Hagi a cedat, a revenit la lot şi a scos echipa din gaura neagră a jocului fad, calificînd-o la Euro. Cum tehnicianul nu a umblat cu penseta la reglajele fine ale relaţiei cu vedetele (Hagi, Popescu), ci a folosit barosul, scandalul n-a putut fi aplanat. Şi, o dată cu el, starea de ultimatum: ori el, ori noi. A fost noi, dar n-a fost bine pentru nici una dintre părţi. De atunci au trecut 8 ani. Timp suficient de reflecţie pentru ca eroarea trecutului să nu mai fie repetată azi.