Franţa 1998. Ultima Cupă Mondială. Pentru noi

N-aş fi crezut să nu mai pot trăi vreodată de atunci acea senzaţie. Bătusem Anglia cu golul lui Dan Petrescu din final, după ce Adrian Ilie inventase covrigul miraculos împotriva Columbiei. Eram calificaţi deja în optimi după doar două runde.

N-aş fi crezut să nu mai pot trăi vreodată de atunci acea senzaţie. Bătusem Anglia cu golul lui Dan Petrescu din final, după ce Adrian Ilie inventase covrigul miraculos împotriva Columbiei. Eram calificaţi deja în optimi după doar două runde.

Locuiam în Paris, undeva lîngă turnul Montparnasse, şi la sfîrşitul jocului cu englezii am ieşit în centru. M-am dus către Tour Eiffel şi m-am aşezat la o masă a restaurantului românesc Doina, unde micul neaoş cu muştar costa nesimţit de mult. Asta e! Am compensat însă cu acea mîndrie rară pentru un român. Dintr-o dată noi, românii, n-am mai fost ţigani, hoţi, şmecheri, cerşetori, ci conaţionalii uneia dintre cele mai valoroase echipe de fotbal din lume. Francezii din local vorbeau de Hagi, englezii care treceau pe acolo mă felicitau pe mine în locul lui SuperDan, cel ce-l păcălise pe colegul Le Saux de la Chelsea, iar japonezii, care ţin cu toată lumea pe la turneele finale, aflînd că sînt ziarist român, scoteau acele onomatopee ce le ştiam din anii copilăriei cînd mă uitam la Heidi.

După World Cup ’94, începusem să mă obişnuiesc cu această statură. Calificarea la Mondiale devenise un must have, victoriile la turneele finale şi ieşirea din grupe o normalitate. Nu conştientizam că Generaţia de Aur îşi juca ultima reprezentaţie. De atunci, de la Coupe du Monde 1998, au trecut, incredibil!, 12 ani. De atunci de cînd n-am mai putut trăi acea binefăcătoare senzaţie.