El Maestro Tabarez revine. La 63 de ani

Cînd se întîmplă să te numeşti Washington, e posibil ca drumul tău către glorie să fie mai drept decît al altora. Nu e însă obligatoriu. Oscar Washington Tabarez Silva a probat pe pielea sa acest lucru. Dar cum orice om pasionat şi dedicat meseriei sale îşi primeşte, sau cel putin aşa ar trebui, răsplata, s-a întîmplat şi pentru el.

Cînd se întîmplă să te numeşti Washington, e posibil ca drumul tău către glorie să fie mai drept decît al altora. Nu e însă obligatoriu. Oscar Washington Tabarez Silva a probat pe pielea sa acest lucru. Dar cum orice om pasionat şi dedicat meseriei sale îşi primeşte, sau cel putin aşa ar trebui, răsplata, s-a întîmplat şi pentru el. La 63 de ani, ca dovada că niciodata nu-i prea tîrziu, Tabarez se numără printre primii 4 antrenori ai lumii, readucînd selecţionata uruguayană într-un cartier select al fotbalului mondial, acolo unde mai locuise, dar cu mulţi, mulţi ani în urmă. Pentru cine nu ştie, Uruguay a fost campioana mondială, şi încă de două ori, în 1930 şi 1950. Adăugaţi aici locul 4 în ’54 şi ’70, ca să aveţi tabloul complet!

I se spune El Maestro. N-a fost un mare jucător, dar ăsta nu mai e demult un criteriu pentru a deveni un mare antrenor. E un tip extrem de cultivat, citeşte mult, se documentează, face parte dintre cei care, deşi trăiesc pentru fotbal, nu lasă fotbalul să trăiască pentru ei.

N-a intrat niciodată în polemici, n-a dat şi nu va da niciodată declaraţii ca Maradona. În camera sa din cantonamentul naţionalei celeste de la Montevideo există o frază, scrisă cu litere de-o şchioapă, pe care o pot vedea toţi cei care intră: Trebuie să fii dur, dar fără să te îndepărtezi de tandreţe. Îi aparţine lui Che Guevara.

AC Milan, un Everest neatins
Cartea sa de vizită nu-i impresionantă, dar nici goală de conţinut. Copa Libertadores în 1987 cu Penarol Montevideo, un titlu în Argentina, în 1992, cu Boca, şi un loc 2 în Copa America, în 1989, cu Uruguay. Apoi o apariţie la  Mondialul italian din ’90, ca selecţioner al Uruguayului, cu eliminare în optimi, chiar în faţa gazdelor, plus cîteva prezenţe, puţin notabile ca rezultate, pe banca unor echipe de club. Ceea ce ar fi trebuit să fie Everestul carierei sale ca antrenor de club, AC Milan, s-a transformat într-un fiasco. Venit în locul lui Capello, în vara lui 1996, n-a rezistat în funcţie decît 22 de meciuri. Acum, la a doua sa experienţă pe banca Uruguayului, a reuşit.

Elogiu pentru travaliu defensiv
Nu s-a ferit să-şi asume alegerile tactice, prin elogiul adus uriaşului travaliu defensiv pe care Inter l-a făcut la Barcelona, în returul semifinalelor Ligii. Trebuie să încerci să limitezi posibilităţile adversarului, mai ales dacă acest adversar este periculos. A-i lăsa opţiuni să te atace poate fi o asumare a unui eşec.

Cu acest stil de joc, Uruguay a încasat doar 2 goluri în 5 partide. Dintre care unul, cel cu Ghana, dintr-un şut de la 36 de metri, într-un meci pe care l-a caracterizat drept prost.

Astăzi, cu Olanda, Maestrul are şansa de a deveni mai popular în Uruguay decît El Principe Enzo Francescoli. Cu siguranţă însă că nu asta îşi propune. E prea gentleman pentru aşa ceva.