De la nea Vanea la nea Bataclan

Bucuria cu care am întâmpinat Mondialul din 1998 a fost înlocuită la acest Euro cu o stare permanentă de atenție la tot ce mișcă

Parisul ne-a așteptat febril și atunci, și acum. Semantica e însă cu totul alta, fără ca asta să aibă vreo legătură cu faptul că în ’98 eram jurnalist acreditat, iar acum oficial. Tremurul ăla de dinainte de competiție e, din păcate, cu totul altul, și nu pentru emoția legată de naționala noastră, ci cu tot ce se întâmpla atunci și nu se mai petrece acum, dincolo de „tricolori”.

La ușa camerei mele din Chantilly veghează, în permanență, câte un domn îmbrăcat în costum. Îmi dă bună seara, bună dimineața, mă întreabă dacă totul e ok. Îmi zâmbește, dar e foarte atent la badge-ul care-i musai să-mi atârne de gât în orice moment. Ieri dimineață, din greșeală, am intrat cu el și la duș. Cu badge-ul!. Tipii se schimbă la 12 ore, dacă socotesc eu bine. S-au împrietenit cu fotbaliștii, Keșeru i-a oferit unuia o sticlă cu energizant, că l-a văzut cam obosit. A acceptat-o cu plăcere.

Șeful lor, un bărbat scund, subțirel, cu puțină chelie, genul ce aduce mai degrabă cu vânzătorul de ziare din colțul străzii, mănâncă cu noi la masă. E jovial, dar ferm. Ne explică de ce nu trebuie să mergem cu RER-ul la Paris, care sunt arondismentele mai sigure, cum și unde să ne așezăm la restaurante, „încercați să nu stați pe afară, de preferință înăuntru și după stâlpi, nu în preajma ferestrelor”. Vorba e molcomă, dar după ce primești instrucțiunile te gândești de două ori dacă mai e cazul să dai o fugă până la Paris. La început unii l-au luat la preț de matineu. Apoi, după ce au aflat că a fost în prima linie în noaptea de la Bataclan, că a salvat oameni și că a tras după cei ce au sădit teroarea în Paris la finalul anului trecut, micuțul trecut de 50 de ani, cu fața ridată, în costum și cu cască la ureche a devenit ghidul siguranței noastre: nea Bataclan, după cum i-a rămas numele.

În ’98 era cu totul altfel. Dimineața nu mă trezeam cu ciocolatiul uriaș la ușă, ci într-o aromă de cafea bună preparată ca nimeni altul de colegul meu de cameră Cristi Geambașu. Aveam un apartament în Montparnasse, la etajul 17, de unde privirea ni se agăța direct de Tour Eiffel. De la ușa vecină ne dădea binețe nea Vanea Chirilă, aflat la ultimul turneu final al carierei. Și, din păcate, al vieții. Alături de el, ne energiza Tudor, mezinul său, care încă nu se lansase cu Vama, carevasăzică nu era recunoscut de români pe stradă, motiv pentru care putea juca nestingherit fotbal, pe peluza de la Champs des Mars, în fiecare după-amiază până începeau meciurile.

În ’98, cu un sandvici și o apă în rucsac te lansai în fiecare zi în marea pe care ți-o oferea Parisul. Să te îmbibi de fericirea pe care fotbalul, o dată la 4 ani, o dăruia oamenilor. De grandoarea Louvrului, de viața din Cartier Latin, de splendoarea de la Versailles. De cântecele suporterilor, de nebunia din fan-zone, de o bere cu englezii și un cârnat cu nemții. Drumul spre stadion era un permanent canal Discovery. Un atlas al națiilor. O hartă a entuziasmului.

Azi, dacă ne bucurăm, o facem precaut. Ne uităm la fiecare de lângă noi și-l scanăm cu privirea. Nu-i mai admirăm geanta, nici dacă e Michael Kors sau Louis Vuitton. Ne gândim doar la ce-i înăuntru. Și ce ne-am mai bucura să fie plină doar de sandviciuri și apă plată! Așa cum m-aș mai bucura dacă în fiecare dimineață mi-ar da binețe Geambi sau nea Vanea. Nu nea Bataclan!